De zeci de ani, o teamă persistentă a bântuit demografii: oare omenirea a atins cumva „pragul său biologic” maxim? După un secol de progrese uluitoare în medicină și condiții de viață, ideea că am fi ajuns la limita supremă a longevității noastre devenise un loc comun.
Însă, un studiu monumental, publicat recent în Nature Communications, vine să spulbere categoric această ipoteză. Analizând 450 de regiuni din Europa, cercetătorii au descoperit că moartea nu și-a spus încă ultimul cuvânt, însă și-a ales tabăra: cea a regiunilor care refuză să stagneze.
Studiul, care a cuprins peste 400 de milioane de locuitori din 13 țări, oferă o primă constatare ce pare o provocare directă la adresa biologiei: niciun semn de încetinire nu este vizibil în zonele cele mai performante.
În țări precum Elveția, în nordul Italiei sau în anumite provincii spaniole, speranța de viață continuă să crească cu o rată constantă, adăugând anual două luni și jumătate la viața bărbaților și o lună și jumătate la cea a femeilor.
Acest câștig este identic cu cel înregistrat în deceniile precedente, demonstrând o traiectorie ascendentă neîntreruptă. Pentru locuitorii Parisului sau ai departamentului Hauts-de-Seine din Franța, „pragul” biologic se dovedește a fi o simplă iluzie.
În 2019, speranța de viață acolo atingea deja 83 de ani pentru bărbați și 87 de ani pentru femei, fără ca graficul să arate cel mai mic semn de oboseală.
Astfel, extinderea vieții rămâne nu doar posibilă, ci și cu o marjă vastă de progres, infirmând teoriile cele mai alarmiste despre o finitudine predeterminată a existenței umane. Aici, însă, studiul capătă o turnură surprinzătoare, dezvăluind un adevărat paradox geografic.
Dacă plafonul biologic este o ficțiune, decalajul social, în schimb, este cât se poate de real. Începând cu anul 2005, unitatea europeană în materie de sănătate s-a fracturat. Am intrat într-o Europă cu două viteze.
Pe de o parte, avem regiunile pionierat, care împing constant limitele longevității; pe de altă parte, există zone precum Valonia în Belgia, Germania de Est sau Hauts-de-France, unde câștigurile în speranța de viață stagnează sau, în anumite cazuri, chiar regresează.
Vinovatul a fost identificat cu precizie: nu este vorba nici despre mortalitatea infantilă, nici despre cea a persoanelor vârstnice. Problema se cristalizează în jurul segmentului de vârstă 55-74 de ani. În aceste regiuni aflate în dificultate, riscul de deces la 65 de ani a încetat să scadă.
Mai mult, în cazul femeilor din regiunile costiere mediteraneene franceze și într-o mare parte a Germaniei, probabilitatea de a muri la această vârstă crucială a început să crească din nou.
Această situație este vizibilă și în analiza datelor, unde curba roșie, reprezentând speranța de viață medie la naștere pentru regiunile aflate în decilul superior al distribuției de dezvoltare în Europa Occidentală, a continuat să crească constant între 1992 și 2019, în timp ce curba albastră, ce ilustrează decilul inferior, a înregistrat o creștere mult mai lentă și o stagnare pronunțată după 2005, divergența față de media generală (curba neagră) devenind tot mai amplă.
Cum se poate explica faptul că un locuitor din Madrid continuă să câștige ani de viață, în timp ce un rezident al Coastei de Azur își vede speranța de viață erodându-se?
Studiul indică un „cocktail” toxic de factori: persistența comportamentelor de risc, precum fumatul și consumul excesiv de alcool, combinate cu o alimentație tot mai precară și o lipsă acută de activitate fizică. Însă medicina, oricât de avansată, nu poate rezolva totul.
Criza economică din 2008 a acționat, de asemenea, ca un factor revelator și un accelerator al disparităților, adâncind prăpastia dintre regiunile care concentrează locuri de muncă calificate și cele care au suferit o declasare socio-economică durabilă.
Longetivitatea nu se mai decide exclusiv în laboratoarele de terapie genetică, ci depinde, în mare măsură, de capacitatea teritoriilor de a oferi condiții de viață decente și infrastructuri de sănătate accesibile pentru toți cetățenii.
Mesajul care reiese din acest studiu este, așadar, dublu și fundamental. Avem, pe de o parte, dovada științifică incontestabilă că putem trăi mai mult, un fapt demonstrat deja de „regiunile campioane” ale longevității. Pe de altă parte, acest progres nu mai este unul automat.
Viitorul longevității umane nu este determinat de un mecanism genetic secret sau de o limită biologică inerentă, ci depinde crucial de capacitatea noastră colectivă de a împiedica jumătate din Europa să rămână în urmă, eșuând pe marginea drumului progresului.
