De aproape un deceniu, microplasticele au devenit un subiect recurent al discuțiilor despre mediu. Mai nou, ele intră tot mai des și în sfera sănătății publice.
Le găsim pretutindeni, dar întrebarea cu adevărat presantă privește aerul pe care îl respirăm: câte particule plutesc, de fapt, în atmosferă? Răspunsul încă nu există, pentru că lumea științifică nu s-a pus de acord asupra celei mai bune metode de a le măsura.
Ioanna Evangelou, cercetătoare în știința mediului la Universitatea din Viena, a intervenit în dezbatere printr-un comentariu publicat la 22 ianuarie 2026 în revista Nature, ridicând o întrebare incomodă: au fost supraestimate nivelurile de microplastice din mediu?
Concluzia sa, nuanțată, este că aceste particule sunt omniprezente în atmosferă, însă cantitățile raportate ar putea fi umflate din cauza modurilor foarte diferite în care sunt evaluate.
Cu doar o zi înainte, pe 21 ianuarie, aceeași autoare semnase în Nature un studiu care arăta cât de mult variază numărul microplasticelor detectate în aer în funcție de tehnica utilizată.
Fără un protocol comun, nu există o imagine de ansamblu credibilă asupra încărcăturii reale de particule din atmosferă. În acest cadru plin de incertitudini, definițiile contează.
Microplasticele sunt descrise aici ca particule de plastic cu dimensiuni între 1 și 5 micrometri, iar sub pragul de 1 micrometru intrăm în sfera nanoplasticelor. Acestea din urmă pot pătrunde în corpul uman, însă efectele lor asupra sănătății sunt încă disputate între cercetători.
Un exemplu relevant: un studiu al Universității din New Mexico, publicat în februarie 2025 în Nature Medicine, a arătat că unele cercetări anterioare au supraestimat concentrațiile de microplastice din creier.
Dacă există dezacorduri la acest nivel, armonizarea estimărilor privind aerul devine cu atât mai dificilă. Pentru a reduce din ceața care planează asupra cifrelor, echipa coordonată de Ioanna Evangelou a pus față în față două categorii de date.
Pe de o parte, estimări ale emisiilor globale de microplastice. Pe de altă parte, rezultate obținute direct din probe de sol și apă. Iar diferențele sunt grăitoare.
În cele mai îngrijorătoare cazuri, concentrațiile măsurate în teren s-au dovedit de câteva ori mai mici decât prevedeau modelele de emisii. Discrepanța apare chiar și în zone unde, din cauza vânturilor dominante, te-ai fi așteptat ca depozitele de microplastice să fie, fără dubiu, mai mari.
Analiza a scos la iveală și o asimetrie majoră a surselor: emisiile provenite de pe uscat sunt de 27 de ori mai mari decât cele din oceane.
Cu alte cuvinte, degradarea obiectelor din plastic la sol — în special în orașe, în apropierea depozitelor de deșeuri și a altor aglomerări — contribuie mult mai mult la încărcarea aerului decât procesele similare care au loc în mediul marin.
Cercetătorii cred că au făcut un pas important spre o estimare mai fidelă a poluării atmosferice cu microplastice și a modului în care aceste particule sunt transportate la scară globală. Dar drumul rămâne lung.
Datele actuale sunt insuficiente, iar comunitatea științifică are nevoie de măsurători extinse și standardizate, realizate după aceleași reguli, pentru a putea compara corect rezultatele.
Sunt necesare eforturi suplimentare pentru a stabili cât revine traficului rutier din totalul microplasticelor din aer și cât altor surse.
Încă persistă incertitudini și în ceea ce privește distribuția granulometrică — adică repartiția pe dimensiuni a particulelor —, cu segmente foarte mici, precum nanoplasticele, greu de detectat și cu efecte asupra mediului și sănătății încă puțin cunoscute.
