Analiza genetică a unor rămășițe umane descoperite în Maghrebul de Est, regiune ce cuprinde Tunisia și nord-estul Algeriei, a scos la iveală un fapt notabil: vânători-culegători europeni au ajuns în Africa de Nord în urmă cu aproximativ 8.500 de ani.
Studiul, publicat în revista Nature, aduce dovezi genetice directe privind interacțiunile preistorice dintre populațiile din Europa și cele nord-africane.
Oamenii de știință de la Universitatea din Viena și alte instituții au analizat ADN-ul extras din oase umane descoperite în situri arheologice precum Afalou Bou Rhummel, Doukanet El Khoutifa, Djebba și Hergla.
Aceste rămășițe datează de acum 6.000 până la 10.000 de ani, o perioadă în care Africa de Nord era populată de vânători-culegători.
Unul dintre bărbații studiați, ale cărui oase au fost găsite în situl tunisian Djebba, prezenta în ADN-ul său o componentă de aproximativ 6% provenită de la vânători-culegători europeni.
Această descoperire reprezintă prima dovadă genetică a contactelor dintre cele două populații în perioada preistorică, anterior ipotezele bazându-se pe caracteristici morfologice ale scheletelor.
Descoperirea sugerează că grupuri de vânători-culegători europeni au traversat Marea Mediterană pentru a ajunge în Africa de Nord. Deși o astfel de traversare pare dificilă pentru acea perioadă, cercetătorii presupun că migrațiile s-au realizat cu ajutorul unor bărci, posibil canoe lungi din lemn.
Indicii privind navigația preistorică sunt oferite de urmele de sticlă vulcanică descoperite pe insula Pantelleria, situată în strâmtoarea Sicilia.
Acest material a fost identificat și în situri din Africa de Nord, sugerând că grupurile europene s-ar fi putut opri pe mai multe insule mediteraneene în timpul călătoriei lor.
Această migrație ar fi permis stabilirea temporară a vânătorilor europeni în Maghrebul de Est, introducând astfel influența genetică europeană în regiune.
Spre deosebire de alte regiuni din Africa de Nord, precum Maghrebul de Vest, unde influența fermierilor europeni a fost semnificativă, estul Maghrebului a prezentat o oarecare izolare genetică.
Studiul arată că influența genetică a fermierilor europeni nu depășește 20%, o cifră mai mică decât în alte regiuni ale Maghrebului.
Această observație sugerează că Maghrebul de Est a fost mai puțin afectat de migrațiile agricole europene care au transformat alte părți ale continentului, precum Marocul și Algeria de Vest.
Această rezistență genetică și culturală ar putea explica adoptarea târzie a agriculturii în estul Maghrebului, abia în jurul anului 1000 î.Hr. Persistența stilului de viață tradițional, bazat pe vânătoare și culegere, a permis acestor populații să evolueze distinct, deși cu urme ale contactelor cu populațiile europene.
Identificarea legăturilor genetice dintre vânătorii europeni și populațiile nord-africane oferă o perspectivă nouă asupra migrațiilor umane și a interacțiunilor culturale.
Aceasta demonstrează că primii locuitori ai Africii de Nord au fost influențați de culturile europene și au participat la schimburi maritime, călătorind dincolo de granițele lor geografice, având implicații profunde asupra evoluției societăților umane.
