Era de mărimea unui leu. Și, spre deosebire de orice vidră pe care o cunoaștem azi, nu trăia în apă. Paleontologii au dezgropat în Etiopia resturile unei creaturi care sfidează tot ce se știa despre mustelide – Enhydriodon omoensis, o vidră de peste 200 de kilograme.
Pentru comparație, o vidră uriașă din America de Sud abia dacă trece de 30 kg, iar cea mai grea dintre cele actuale, vidra de mare din Pacific, atinge 45 kg. E. omoensis le depășește pe toate cu un decalaj uriaș.
O dietă terestră, nu acvatică
Dar adevărata surpriză nu este doar masa. Specia a trăit acum 3,5 până la 2,5 milioane de ani în Valea Omo de Jos, acolo unde, în aceeași epocă, hoinăreau australopitecinele – strămoși timpurii ai oamenilor. Oare s-au întâlnit?
Cercetătorii cred că da: animalele s-ar fi „frecat de umeri” și, probabil, au concurat pentru resurse. Totuși, ecologia acestui uriaș îi contrazice pe toți specialiștii.
Până acum, vidrele din genul Enhydriodon erau considerate semiacvatice, pescuind moluște, broaște țestoase și somn din râurile africane. Analizele izotopice efectuate pe smalțul dinților – cu măsurători ale oxigenului și carbonului stabil – arată cu totul altceva. E. omoensis nu depindea de apă.
În schimb, avea o dietă terestră, bazată pe o varietate largă de plante. Un reg alimentar care nu semăna deloc cu cel al verilor săi moderni.
Cum schimbă această descoperire istoria ecosistemelor?
Descoperirea, publicată în jurnalul Comptes Rendus Palevol, răstoarnă ipoteze vechi de decenii. Fosilele – un femur și dinți – au permis estimarea greutății: peste 200 kg. Pentru reper, un leu mascul cântărește între 150 și 250 kg și poate măsura trei metri lungime.
În comparație, E. omoensis era la fel de masiv, dar cu un corp alungit specific vidrelor. Nu este prima oară când se găsesc vidre uriașe. Cu șase milioane de ani în urmă, pădurile mlăștinoase din sud-vestul Chinei adăposteau niște vidre de mărimea lupilor.
Iar genul Enhydriodon fusese deja catalogat drept cel mai mare mustelid cunoscut, tot cu 200 kg estimate. Acum însă, E. omoensis vine să demonstreze că aceste creaturi nu erau simple variante gigantice ale celor de azi – erau fundamental diferite ca fel de viață.
Ceea ce frapează nu e doar dimensiunea, ci felul în care această vidră terestră a reușit să ocupe o nișă complet neașteptată.
În vreme ce australopitecinele explorau savanele și pădurile Africii de Est, un prădător sau poate un ierbivor de 200 de kg se plimba pe uscat, fără să calce vreodată într-un râu.
Miza devine și mai mare: dacă și alte specii de Enhydriodon erau la fel de terestre, întreaga imagine a ecosistemelor din Pliocenul african trebuie rescrisă.
