Acum aproximativ două milioane de ani, ursul cu față scurtă (Arctodus simus) a apărut în America de Nord, în perioada Pleistocenului.
Considerat cel mai impunător prădător de pe continent la acea vreme, și posibil cel mai mare mamifer terestru prădător din ultima eră glaciară, acesta atingea 1,80 m la greabăn și 3,50 m în picioare, depășind dimensiunile urșilor grizzly actuali.
Dispariția sa, acum circa 10.000 de ani, este atribuită probabil dispariției prăzii sale, odată cu sfârșitul ultimei ere glaciare. Ursul cu față scurtă se hrănea cu animale mari, precum zimbri, căprioare, elani și camelide asemănătoare lamei.
Deși contemporan cu alte animale feroce precum tigrul cu dinți de sabie (Smilodon), leul american (Panthera atrox), ghepardul american (Miracinonyx) și coioții din era glaciară (Canis latrans orcutti), musculatura sa hipertrofiată, maxilarele și dinții impresionanți, precum și vertebrele cervicale dezvoltate, îl făceau un prădător redutabil.
Studii indică faptul că nu era adaptat pentru urmăriri pe distanțe lungi, folosindu-și dimensiunea pentru a intimida alți prădători, cum ar fi lupul îngrozitor (Canis dirus), și a le fura prada.
Exista o diferență de dietă în funcție de regiune: urșii din nord-vestul Pacificului erau hipercarnivori, pe când cei din California erau mai omnivori, adaptându-se la resursele locale variate de pe teritoriul vast pe care îl ocupau, din Alaska până în Mexic.
Ursul cu ochelari (Tremarctos ornatus), care trăiește în Anzi, este considerat singurul descendent al ursului cu față scurtă, fiind o specie mult mai mică și aflată în pericol de dispariție.
