Vreme de multă vreme, imaginea pe care o aveam despre lupta dintre pachicefalosauri, acei dinozauri ierbivori bipezi cu un craniu extraordinar de gros, semănând cu un dom, era una a unor ciocniri violente de capete, aidoma muflonilor.
Însă o cercetare recentă, care promite să redefinească înțelegerea noastră, sugerează o poveste cu totul diferită.
Se pare că, în confruntările cu rivalii sau prădătorii, acești giganți ai Cretacicului ar fi putut acționa mai degrabă ca niște canguri, folosindu-și coada drept punct de sprijin pentru a lovi cu picioarele din spate.
Pachicefalosaurul, un gen de dinozaur ornitischian erbivor din familia pachicefalosauridelor, a populat America de Nord acum aproximativ 69 până la 66 de milioane de ani.
Imaginați-vă o creatură bipedă, ierbivoră, ce depășea patru metri în înălțime și atingea o lungime de circa șapte metri, a cărei trăsătură distinctivă era acel craniu masiv, în formă de dom.
Avea membre anterioare scurte, contrastând puternic cu picioarele posterioare alungite, iar coada sa, grea, era probabil rigidizată de tendoane osificate, conferindu-i o stabilitate remarcabilă.
Această ipoteză a ciocnirilor craniene, menită să explice cum își disputau teritoriul, hrana sau perechile, a dominat mult timp interpretările paleontologilor, având paralele în comportamentul unor specii moderne precum muflonii sau berbecii.
Cu toate acestea, unii experți au manifestat întotdeauna scepticism, punând sub semnul întrebării veridicitatea unei teorii bazate pe fragmente limitate de craniu. Cum puteau fi confirmate sau infirmate aceste idei cu atât de puține dovezi?
Răspunsul a început să prindă contur odată cu descoperirea unui exemplar excepțional de bine conservat în formațiunea Hell Creek din vestul Americii.
Această revelație a permis o analiză mai aprofundată, ale cărei rezultate preliminare au fost prezentate la conferința anuală a Societății de Paleontologie a Vertebratelor din Toronto, deși studiul așteaptă încă publicarea într-o revistă de specialitate, după un proces riguros de evaluare inter pares.
În cadrul acestei noi investigații, Cary Woodruff și echipa sa de la Muzeul de Științe Frost din Miami au creat un model virtual 3D al dinozaurului, o abordare care a permis examinarea detaliată a caracteristicilor sale anatomice.
Cercetătorii au fost inițial intrigați de vertebrele dorsale ale pachicefalosaurului, care prezentau niște terminații neobișnuite, ca și cum ar fi fost „zburlite”.
La prima vedere, s-a crezut că aceste vertebre ar fi putut contribui la distribuirea forțelor generate de impacturile puternice ale loviturilor cu capul, executate la viteze mari.
Însă, o analiză comparativă a scheletelor altor animale cunoscute pentru astfel de comportamente de ciocnire nu a relevat prezența unor vertebre similare. Surprinzător, echipa a descoperit o potrivire mai bună cu anatomia cangurilor.
Bazinul și coada dinozaurului prezentau similitudini notabile cu cele ale marsupialului australian. Această observație a revitalizat o idee formulată încă din anii ’70: posibilitatea ca pachicefalosaurii să-și fi folosit coada ca sprijin, în maniera cangurilor.
Mai mult, cercetătorii sugerează că acești dinozauri ar fi putut practica un fel de „kickboxing”, proiectându-și picioarele din spate în față, în timp ce își mențineau echilibrul pe coada lor masivă, un comportament observat, de exemplu, la cangurul cenușiu de vest (Macropus fuliginosus).
Deși ipoteza luptelor corp la corp, cap contra cap, nu este complet exclusă de paleontologi, noile descoperiri sugerează că aceste confruntări nu se desfășurau la viteze mari.
Anatomia pachicefalosaurilor, în lumina acestei noi cercetări, nu susține comportamentul violent de ciocnire de mare viteză, specific animalelor moderne care își folosesc craniul în lupte.
Studiul, odată revizuit de colegi și publicat oficial, promite să aducă și mai multe detalii și să schimbe radical perspectiva asupra modului în care acești giganți preistorici își disputau supremația.
