Pentru mulți iubitori de pisici, senzația aceea greu de pus în cuvinte – liniștea adâncă pe care o simt când mângâie blana caldă a unui felin – primește în sfârșit o explicație solidă.
O serie de cercetări arată că pisicile declanșează în creierul nostru eliberarea de oxitocină, hormonul asociat cu atașamentul matern și legăturile afective. Pe scurt, ceea ce părea o impresie trecătoare este, de fapt, o reacție biologică măsurabilă.
Oxitocina nu poartă degeaba numele de hormon al iubirii. Ea trasează harta celor mai puternice relații umane: inundă creierul unei mame care își leagănă nou-născutul, cimentează intimitatea dintre parteneri și hrănește prieteniile durabile. Dincolo de emoție, pune frână stresului.
Scade nivelul de cortizol – hormonul care întreține tensiunea zilnică – și activează sistemul nervos parasimpatic, cel al relaxării. Rolul ei în relația om–câine este deja bine documentat: un simplu schimb de priviri între stăpân și animalul său poate iniția o cascadă hormonală sincronă.
Pisicile, însă, celebre pentru independența lor, păreau o cu totul altă poveste. Până când datele au contrazis aparențele. În 2021, cercetători din Japonia au arătat că o scurtă sesiune de mângâieri este suficientă pentru a crește semnificativ nivelul de oxitocină la proprietarii de pisici.
Explicația duce către un mecanism familiar oricui a stat cu urechea pe pieptul unui felin: ronronitul. Acea vibrație joasă, percepută de majoritatea oamenilor ca profund liniștitoare, funcționează ca un declanșator neurochimic puternic.
Frecvențele grave ale ronronitului sunt asociate cu o creștere a producției de oxitocină în creier și cu o stare de relaxare ce poate fi măsurată.
O cercetare din 2002 a indicat că expunerea la ronronit reduce tensiunea arterială și poate atenua percepția durerii la oameni, un efect legat de eliberarea sporită de oxitocină, care contrabalansează cortizolul.
Privit astfel, ronronitul devine un instrument de comunicare între specii, suficient de eficient încât să influențeze, la distanță, starea noastră emoțională. Iar această eficiență sugerează o coevoluție surprinzătoare între oameni și pisici.
Spre deosebire de câini, care caută deschis atenția, pisicile vorbesc în nuanțe. Un semn fin, pe care etologii îl numesc „zâmbetul felin”, este clipitul lent – o declarație de încredere care, pentru observatorul uman, se traduce în răspuns oxitocineric.
O analiză publicată în februarie 2025 detaliază această coregrafie a apropierii. Concluzia centrală: oxitocina crește la oameni și pisici doar atunci când contactul respectă limitele animalului.
Când felina inițiază interacțiunea – se cuibărește pe genunchi, își freacă capul de mână sau se apropie pe cont propriu – răspunsul hormonal este mai pronunțat, proporțional cu timpul petrecut în preajma omului.
Dar dacă legătura este forțată, efectul se inversează: nivelul de oxitocină scade la pisicile constrânse, semn că, în această chimie a atașamentului, consimțământul este esențial. Nu toate pisicile reacționează la fel.
Profilul comportamental contează, iar cercetătorii au diferențiat tipare distincte. Felinele securizante, cele care caută activ contactul cu oamenii, înregistrează cele mai robuste creșteri ale oxitocinei în timpul interacțiunilor pozitive, intrând într-un cerc virtuos de întărire reciprocă.
Pisicile evitante, care preferă distanța, nu prezintă variații hormonale notabile. Iar indivizii anxioși au, paradoxal, un nivel ridicat de oxitocină în repaus, care scade în timpul manipulărilor, semnalând un fond de stres cronic.
Aceste mecanisme lămuresc și de ce prezența unei pisici poate deveni, pentru mulți, o obișnuință de care nu vor să se despartă. Oxitocina eliberată în micile ritualuri cotidiene – mângâieri, joc, tors – creează un tampon împotriva anxietății și depresiei, comparabil cu sprijinul social uman. Dintr
-o perspectivă evolutivă, felina domestică a reușit ceva remarcabil: un fost vânător solitar a învățat să activeze sistemul nostru de recompensă, asigurându-și astfel locul în casele noastre.
Chiar dacă răspunsul este, în medie, mai mic decât la câini – o creștere de aproximativ 12% a oxitocinei, față de 57% în cazul canin – pisicile compensează prin subtilitate și prin durabilitatea efectelor. Iar afecțiunea lor, mai greu de câștigat, pare cu atât mai valoroasă atunci când este oferită.
