Îți poți imagina un pește „înecându-se”? Sună contradictoriu, aproape absurd, pentru o creatură al cărei univers e apa. Și totuși, sub suprafață funcționează mecanisme fine, iar linia dintre supraviețuire și asfixie e mai subțire decât pare.
Ca să o înțelegem, trebuie mai întâi să vedem cum respiră un pește și ce îi poate subția rezerva de oxigen. Respirația lor începe în branhii, organe specializate aflate de-o parte și de alta a capului.
Peștele ia apă pe gură, iar aceasta curge peste lamelele branhiale, structuri delicate străbătute de capilare. Lamelele măresc enorm suprafața de schimb și, astfel, oxigenul dizolvat în apă trece în sânge, în timp ce dioxidul de carbon este eliminat.
Procesul se bazează pe difuzie: gazele se deplasează de la o concentrație mai mare la una mai mică, iar acest gradient face schimbul eficient. Dar eficiența are o condiție esențială: apa trebuie să conțină suficient oxigen dizolvat. Iar mediul nu oferă mereu această garanție.
Eutrofizarea, de pildă, apare când în apă ajung prea mulți nutrienți, adesea din scurgeri agricole sau deșeuri industriale. Excesul hrănește înfloriri masive de alge, iar descompunerea lor „înghite” oxigenul și poate crea zone moarte, unde viața acvatică devine imposibilă.
În perioadele de secetă și la temperaturi ridicate, solubilitatea oxigenului scade. În iazuri sau cursuri de apă puțin adânci și stagnante, riscul de asfixie crește brusc. Se pot îneca, deci, peștii? Dacă prin „înec” înțelegem moarte prin imersiune într-un lichid, atunci nu.
Însă se pot sufoca în apă când condițiile îi împiedică să-și oxigeneze sângele. Multe specii trebuie să înoate neîncetat pentru ca apa să treacă permanent peste branhii; este cazul majorității rechinilor.
De aici și cruzimea eficientă a practicii tăierii înotătoarelor: un rechin aruncat înapoi în mare fără ele nu mai poate înota și, în cele din urmă, se sufocă. Există însă și excepții. Unele specii pot pompa activ apa prin gură și peste branhii, ceea ce le permite să se oprească din înot.
Printre ele se numără rechinii-doică, diferite raze batoide și pisicile de mare. Branhiile pot fi, de asemenea, rănite. Un contact cu uneltele de pescuit sau o confruntare cu un prădător deteriorează țesutul fin și reduce capacitatea de a extrage oxigen.
Boala complică și ea lucrurile: anumite bacterii se pot fixa pe branhii și împiedica filtrarea eficientă a aerului dizolvat. În afara apei, filamentele branhiale se lipesc unele de altele, suprafața de schimb scade drastic, iar asfixia e doar o chestiune de timp.
Totuși, nu toate speciile cedează la fel de repede. Arapaima din America de Sud, cel mai mare pește de apă dulce din lume, are branhii mici și o vezică înotătoare modificată, capabilă să absoarbă oxigen din aer. Datorită acestei adaptări, poate supraviețui până la 24 de ore pe uscat.
Iar un pește chiar respiră aerul în mod curent: dipneustul, sau peștele pulmonat. Apărut acum circa 400 de milioane de ani, este reprezentat astăzi de șase specii în râurile și lacurile din Africa, Australia și America de Sud.
Dipneustul iese la suprafață și inspiră cu ajutorul unor plămâni primitivi, derivați din vezica înotătoare, și poate trece peste perioadele de secetă îngropându-se în mâl.
Mamiferele și reptilele marine urcă la suprafață ca să respire aer, dar dispun de ajustări fiziologice remarcabile pentru a rămâne scufundate mult timp.
Au rezerve de oxigen bine gestionate: mușchii lor conțin concentrații foarte mari de mioglobină, iar sângele are mai multe globule roșii, ceea ce optimizează transportul oxigenului.
În timpul scufundării, își încetinesc ritmul cardiac și restrâng fluxul de sânge către organele neesențiale, păstrând oxigenul pentru creier, inimă și mușchi. Unele, precum cașaloții, au plămâni care se pot colapsa complet, reducând riscurile presiunii la adâncimi mari.
Țestoasele marine și crocodilii își pot coborî metabolismul, economisind oxigenul. Adaptări similare apar la elefanții de mare din genul Mirounga și la țestoasa lăutoasă, permițându-le să exploateze la maximum resursele oceanului, fie pentru vânătoare, fie pentru a evita prădătorii.
Recordul rămâne la balena cu cioc de Cuvier, cu o scufundare de trei ore și 42 de minute.
