O singură structură uriașă ar fi trebuit să existe în întreg universul observabil. În schimb, astronomii au găsit două, una lângă alta, iar cea mai mare dintre ele sfidează orice limită teoretică acceptată.
Marele Inel, dezvăluit în 2024 de Alexia Lopez, cercetătoare la Universitatea Central Lancashire, se întinde pe 1,3 miliarde de ani lumină. Lumina care ne-a adus această imagine a străbătut cosmosul timp de 6,9 miliarde de ani înainte să fie captată.
Conform modelului standard al cosmologiei, nimic mai mare de 1,2 miliarde de ani lumină n-ar trebui să existe sub formă de structură coerentă – dincolo de această scară, materia trebuie să fie distribuită uniform, omnidirecțional.
Inelul lui Lopez depășește această graniță cu o marjă care pune sub semnul întrebării însuși principiul cosmologic. Și nu este singur.
În aceeași zonă a cerului și la aceeași distanță se află Arcul Gigant, o altă structură colosală identificată de aceeași echipă în urmă cu trei ani, de aproape trei ori mai mare decât Inelul. Vecinătatea lor la scară cosmică face ca simpla coincidență să pară aproape imposibilă.
Eșecul modelelor clasice în fața anomaliilor observate
Prima încercare de explicație trimite la oscilațiile acustice barionice – niște învelișuri sferice de galaxii, rămășițe fosilizate ale undelor sonore care au străbătut universul timpuriu. Dar BAO-urile au un diametru fix, de aproximativ un miliard de ani lumină.
O examinare atentă relevă că Marele Inel nu este o sferă, ci mai degrabă o spirală privită dintr-un unghi care o face să pară circulară – o morfologie pe care niciun BAO nu o poate reproduce.
Teorii alternative caută răspunsuri în margini
Dacă modelul standard nu face față, teoreticienii caută răspunsuri în margini. Cosmologia ciclică a lui Roger Penrose – în care universul trece prin Big Bang-uri repetate – prezice inele, dar propriul ei cadru rămâne nesoluționat.
O altă pistă invocă șirurile cosmice, defecte topologice în țesătura spațiu-timp, late cât un proton și apărute în primele clipe ale expansiunii. Dovezile directe lipsesc, dar mecanismul teoretic care le susține este solid.
Lopez însăși notează ironia situației: în tot universul observabil, cosmologii s-ar aștepta să existe cel mult o singură structură atât de extremă. Or, aici sunt două, și sunt vecine.
Rămâne o singură cale de urmat – descoperirea altor structuri similare în zone complet diferite ale cerului, pentru a confirma că nu suntem martorii unui simplu accident statistic. Studiul care detaliază această enigmă a fost publicat în Journal of Cosmology and Astroparticle Physics.
