Peste trei kilometri adâncime, în abisurile oceanului, peisajul se poate transforma într-un decor desprins dintr-un film de științifico-fantastic.
O astfel de imagine i-a întâmpinat pe oamenii de știință în timpul unei expediții în Golful Alaska, unde camerele unui robot subacvatic al NOAA au surprins o anomalie cu adevărat fascinantă: o „sferă aurie” strălucitoare, prinsă de stâncă, asemănătoare în mod izbitor cu un ou extraterestru.
După doi ani de cercetări genetice intense, misterul acestei descoperiri din adâncuri a fost, în sfârșit, elucidat.
La sfârșitul verii anului 2023, vehiculul subacvatic teleghidat (ROV) al expediției Seascape Alaska 5 explora cu migală fundul rece și întunecat al oceanului, la o adâncime de 3.250 de metri.
Deodată, luminile proiectoarelor au iluminat o masă strălucitoare, aurie, cu o textură ciudată și perforată la bază. La bordul navei de cercetare, întreaga echipă a fost cuprinsă de uimire. Microfoanele au înregistrat reacții împărțite între fascinație și o ușoară neliniște.
Unul dintre oamenii de știință a rostit, pe jumătate în glumă: „Sper doar că, atunci când o vom atinge, ceva nu va decide să iasă din ea. Este ca începutul unui film de groază.”
Incapabili să identifice vizual obiectul – oscilând între o ciudată specie de burete de mare și o coajă de ou a unei creaturi necunoscute –, cercetătorii au folosit un braț robotizat pentru a aspira delicat specimenul și a-l aduce la suprafață.
Enigma s-a dovedit a fi atât de complexă încât specimenul a fost trimis, sub o protecție riguroasă, la laboratoarele renumitului Muzeu Național de Istorie Naturală al Smithsonian Institution (NMNH). Nici chiar acolo, elita zoologiei marine nu a putut oferi un răspuns imediat.
Sub microscop, obiectul auriu a dezvăluit o textură fibroasă acoperită cu celule urticante. Acest detaliu crucial i-a orientat pe cercetători spre „cnidari”, marea familie marină care include corali, meduze și anemone.
Însă sfera a refuzat să-și dezvăluie secretul ultim: primele încercări de secvențiere ADN au eșuat, eșantioanele fiind contaminate de microorganisme abisale. Specimenul, cu o aparență poate puțin mai puțin pitorească la acel moment, a fost returnat la laboratorul Smithsonian Institution.
Refuzând să capituleze, echipa doctorului Allen Collins a recurs la tehnologia de ultimă generație: secvențierea întregului genom. Această abordare avansată, care implică încrucișarea datelor morfologice, genetice și bioinformatice, a reușit în cele din urmă să „facă sfera să vorbească”.
Genomul a dezvăluit o potrivire aproape perfectă cu Relicanthus daphneae, o specie gigantică de cnidari care trăiește în abisurile Pacificului de Est. Așadar, terifianta sferă aurie nu era nici un ou extraterestru pe cale să eclozeze, nici un artefact al unei civilizații scufundate.
Era, în realitate, o masă de țesuturi moarte, desprinsă de baza („piciorul”) unei anemone gigantice de adâncime.
Chiar dacă deznodământul este mai puțin spectaculos decât scenariile imaginate inițial, rezolvarea acestui mister subliniază modul în care fundul oceanic rămâne o lume aproape extraterestră pe propria noastră planetă, un loc unde fiecare stâncă poate ascunde încă un organism biologic ce ne depășește imaginația.
