Pe creasta albăstrie a Noii Anglii, un vârf iese în evidență ca o fortăreață a vremii: Mount Washington. La 1.917 metri altitudine, cel mai înalt punct al lanțului White Mountains și al întregii regiuni nu e doar o destinație pentru drumeți.
Este un laborator în aer liber, faimos pentru un climat neobișnuit de aspru și schimbător, care îl plasează printre cele mai neprietenoase locuri de pe planetă. Aici, vântul dictează regula.
Răbufnește cu forța unui uragan aproximativ o zi din trei, iar frigul, de o intensitate rar întâlnită în afara Arcticii, își face simțită prezența mult peste așteptări. Precipitațiile sunt abundente. Iar împreună, aceste elemente modelează un loc unde vremea poate întoarce foaia într-o clipă.
Istoria vârfului consemnează o rafală ieșită din comun. În aprilie 1934, la observatorul din creastă s-a înregistrat un vânt de 372 km/h, un record rămas în picioare de peste șase decenii. Chiar și vara, viteza medie a vântului se învârte în jurul a 40 km/h.
Iarna, răbufniri de 161 km/h sunt observate aproape săptămânal. Pentru meteorologi și cercetători, e un teren de studiu valoros. Pentru cei care se încumetă să urce, este o provocare neîntreruptă. Umezeala completează tabloul.
Mount Washington se numără printre locurile cu cele mai mari cantități de precipitații, cu o medie de peste 2.286 de milimetri anual. La acestea se adaugă, în fiecare an, peste 7.163 milimetri de zăpadă, gheață și grindină.
Temperaturile rămân scăzute: media lunii ianuarie coboară la-14,4 °C, iar în iulie abia urcă la 10 °C. Iar mediile, aici, pot înșela.
Recent, o combinație de vânturi înregistrate de 177 km/h și o invazie de aer arctic a dus la ceea ce observatorul de pe vârf a raportat ca fiind cel mai scăzut indice de frig resimțit din Statele Unite: -78 °C, la o temperatură a aerului de-43 °C.
Când frigul extrem se întâlnește cu umezeala, schimbările bruște devin norma, iar prognoza, un exercițiu de finețe. De ce e atât de ostil climatul de pe Mount Washington? Geografia și atmosfera conspiră în același sens.
Vârful se află aproximativ la egală distanță între Polul Nord și Ecuator, chiar pe traiectoria frecventă a jetului polar, o bandă de vânturi foarte rapide, de vest, la altitudini mari.
Când acest curent lovește direct regiunea, urcă presiunea pe toate fronturile: vânturi puternice, schimbătoare, și precipitații numeroase. La acestea se adaugă izolarea verticală a muntelui.
Fiind cel mai înalt pe o rază considerabilă, nu întâlnește obstacole care să domolească vânturile; aerul curge nestingherit peste creastă, iar vitezele se amplifică. Și totuși, oamenii urcă. Atrage pasionați dispuși să-și măsoare rezistența cu vremea.
Însă pentru cei neobișnuiți cu muntele, riscurile sunt reale. Statisticile vorbesc sec: au fost raportate peste 160 de decese. În vârful Noii Anglii, fiecare pas se face în ritmul vântului. Iar vântul, aici, rareori obosește.
