Japonia a început să-și desfășoare sistemele de rachete antinavă de tip 12, de concepție proprie, în proximitatea Mării Chinei de Est, marcând un moment istoric de o importanță rară în strategia sa de apărare.
Pentru prima dată de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Tokyo se distanțează de postura sa exclusiv defensivă, orientându-se către o capacitate de lovitură regională, o schimbare ce îi permite să atingă teritoriul continental chinez.
Aceste rachete de tip 12, dezvoltate de Mitsubishi Heavy Industries, reprezintă inițial sisteme suprafață-navă montate pe camioane, cu o rază de acțiune modestă, de aproximativ 200 de kilometri.
Însă, planurile Tokyo vizează o versiune îmbunătățită radical, capabilă să atingă o rază de 1.000 de kilometri. Aceasta nu doar că va putea fi lansată de pe uscat, de pe mare sau din aer, dar, mai semnificativ, va avea și abilitatea de a lovi ținte terestre.
Transformarea tehnică ascunde, de fapt, o profundă reorientare politică: Japonia își asigură mijloacele necesare pentru o contra-atac sau chiar pentru o lovitură preventivă, un concept până acum străin doctrinei sale militare postbelice.
Desfășurate strategic în Kumamoto, pe insula Kyushu, aceste rachete plasează acum o mare parte a strâmtorii Taiwan sub raza de acțiune a forțelor nipone. Acest lucru înseamnă că Japonia ar putea neutraliza nave chinezești înainte ca acestea să ajungă măcar în apropierea coastelor taiwaneze.
Această mișcare ridică semne de întrebare majore cu privire la interpretarea tradițională a articolului 9 din Constituția japoneză, care limitează în mod strict forțele armate la o funcție de autoapărare.
De la înfrângerea sa din 1945, Japonia și-a interzis orice capacitate de proiecție a forței dincolo de propriile granițe.
Totuși, confruntată cu expansiunea navală masivă a Beijingului și cu intensificarea activităților maritime chineze în apropierea apelor sale teritoriale, Tokyo consideră acum că supraviețuirea sa depinde de dezvoltarea unei forțe de descurajare ofensive.
Strategii japonezi văd aceste rachete ca fiind indispensabile pentru a „bloca” „Primul Lanț de Insule”, o rețea de puncte de trecere strategice, inclusiv strâmtorile Miyako și Tokara. Într
-un scenariu de tentativă de invazie a Taiwanului, aceste baterii mobile ar putea lovi flotele amfibii și navele de aprovizionare chinezești, fără ca Japonia să fie nevoită să trimită o singură navă sau avion în luptă.
Din partea sa, Beijingul denunță o strategie de „încercuire”, orchestrată de Japonia și Statele Unite. China percepe aceste rachete cu rază lungă de acțiune, precum și alianțele consolidate cu Australia și Filipine, ca o voință deliberată de a institui o blocadă regională.
Pentru Japonia, această postură considerată agresivă este un răspuns direct la tirurile de rachete chinezești care amenință periodic bazele sale.
Tokyo este din ce în ce mai îngrijorată: în cazul în care China ar amenința Taiwanul sau insulele japoneze, arhipelagul dorește să fie în măsură să lovească primul.
Această „schimbare de paradigmă” transformă Japonia într-un actor militar de prim plan în Asia, capabil să influențeze echilibrul de putere mult dincolo de coastele sale. Ceea ce a fost odată o armată a „păcii” devine astăzi o forță de contra-atac, pregătită să își apere poziția în Pacific.
