Întrebarea e veche, dar încă tulbură mințile cercetătorilor: de ce unii europeni trăiesc mai mult decât alții? Un grup de biologi din Italia s-a întors în timp, până la primele valuri de populație ale continentului, pentru a căuta un indiciu în moștenirea lăsată de strămoși.
În general, longevitatea se sprijină pe un ansamblu de obiceiuri și condiții: alimentație echilibrată, mișcare constantă, somn de calitate, gestionarea stresului, relații sociale solide și o minte mereu pusă la lucru.
Un studiu publicat pe 13 decembrie 2026 în revista GeroScience adaugă însă un element cu greutate în această ecuație: genetica.
Echipa de la Universitatea din Bologna a analizat datele genetice a 333 de italieni cu vârste de 100 de ani sau mai mult și le-a comparat cu ale 690 de persoane sănătoase, în jur de 50 de ani.
Apoi, a pus aceste genomuri față în față cu cele ale 103 indivizi „străvechi”, reprezentativi pentru patru mari valuri de populare a Europei: vânătorii-culegători din vest, populațiile nomade din epoca bronzului, grupurile originare din Iran și Caucaz și primii agricultori neolitici veniți din Anatolia (Turcia de azi).
Rezultatul conturat este că toți centenarii incluși în analiză poartă un amestec al acestor moșteniri genetice vechi. Diferența care sare în ochi: o afinitate genetică mai puternică față de vânătorii-culegători din vest.
Potrivit autorilor, chiar și creșteri mici ale acestei ascendențe se asociază cu o probabilitate mai mare de a atinge pragul de 100 de ani, mai ales în cazul femeilor.
În plus, pe mai multe cromozomi ai acestor centenari apar mai frecvent variante genetice legate de longevitate, un indiciu că anumite regiuni ale genomului ar putea sprijini un proces de îmbătrânire mai favorabil. Cine erau vânătorii-culegători din vest?
Un grup-ancoră al istoriei genetice europene, descins din populațiile mezolitice care ocupau sudul și centrul-vestul continentului.
Analizele genetice îi leagă printr-o afinitate comună și arată că, după ultimul maxim glaciar, acești oameni au înlocuit în bună măsură populațiile europene preexistente.
Autorii subliniază că a atinge vârsta de 100 de ani rămâne un fenomen rar, născut dintr-un echilibru fin între stil de viață, mediu și gene.
Totuși, ceea ce i-a ajutat pe vânătorii-culegători să supraviețuiască perioadei glaciare — trăsături moștenite de-a lungul mileniilor — ar putea contribui astăzi la o îmbătrânire mai sănătoasă.
Un astfel de studiu este posibil datorită paléogenomicii, o disciplină apărută din progresele majore ale paleogeneticii și biologiei moleculare.
Prin analiza ADN-ului din organisme vechi — oameni, animale, plante sau microbi — cercetătorii pot reconstitui genomuri complete, pot urmări marile migrații umane, pot observa evoluția vieții și adaptările la boli, precum și amestecurile dintre populații.
Pentru specialiști, paléogenomica funcționează ca o modestă „mașină a timpului”: descifrează codul genetic al trecutului pentru a clarifica mecanisme care modelează prezentul și pot influența viitorul.
