Comportamentul animalelor este un domeniu de studiu complex, în care multe mistere rămân neelucidate. Cu toate acestea, întrebarea dacă struții își îngroapă capul în pământ atunci când le este frică nu este una dintre ele; în acest caz, avem de-a face cu un mit care persistă de vreo două mii de ani.
De fapt, nu numai că acest comportament nu este niciodată observat în natură (imaginea de mai jos este un montaj), dar nu are nici cel mai mic sens biologic. În fond, dacă struții ar urma această strategie, prădătorii lor nu ar rata ocazia să-i devoreze.
Acestea fiind spuse, te invităm să citești acest articol pentru a afla mai multe despre originea acestui mit și pentru a descoperi adevăratul comportament pe care struții îl manifestă împotriva prădătorilor.
Cum a apărut acest mit?
Nu există nicio îndoială că ideea că struții își îngroapă capul în pământ este un mit, însă este o credință foarte veche, ce poate fi urmărită încă din epoca romană.
Mai exact, originea sa se găsește în scrierile lui Pliniu cel Bătrân, un important scriitor și naturalist roman ale cărui lucrări au avut o mare importanță în istorie.
Pliniu a fost responsabil, de exemplu, pentru scrierea uneia dintre primele enciclopedii, numită „Naturalis Historia”. În această lucrare, Pliniu spune că struții își îngroapă capul în găuri în pământ și, făcând acest lucru, cred că întregul lor corp este ascuns.
Deși acest lucru nu este adevărat, mitul a rămas cu noi de-a lungul timpului, deoarece a fost integrat în limbajul cotidian și reprodus în nenumărate mijloace de comunicare, evocând de fiecare dată imaginea unui om care alege să ignore pericolul, în loc să-l înfrunte.
Poate că singura relație a acestor animale cu solul este faptul că struții își construiesc cuiburile săpând o groapă puțin adâncă în pământ. După ce depune ouăle, struțul le repoziționează adeseori pentru a se asigura că toți puii beneficiază de condiții adecvate de dezvoltare.
În plus, aceste păsări ingerează pietre mici culese de pe sol. Aceste elemente minerale, numite gastroliți, ajută la zdrobirea alimentelor în sistemul lor digestiv, deoarece aceste păsări nu pot mesteca.
De ce nu-și îngroapă struții capul în pământ atunci când se simt amenințați?
Se pot da unele explicații fiziologice pentru a arăta de ce nu se aplică această strategie. Cea mai evidentă dintre toate este că, dacă struții și-ar îngropa capul în pământ, le-ar fi foarte greu să respire și nu ar mai fi capabili să vadă prădătorii.
Deși este adevărat că creierul unui struț este foarte mic în comparație cu corpul păsării, inteligența nu joacă un rol foarte important în aceste aspecte. În schimb, ceea ce este cu adevărat vital aici este selecția naturală însăși.
În general, mecanismul evoluționist indică faptul că organismele cu caracteristici mai potrivite pentru mediul în care trăiesc vor avea mai multe șanse de supraviețuire decât restul populației. Prin urmare, acestea vor avea mai mulți urmași și aceste caracteristici vor deveni mai răspândite în populație.
La rândul lor, struții care, prin absurd, și-ar îngropa capul într-o gaură în pământ, ar fi mâncați de prădători. Prin urmare, nu ar avea urmași, iar această strategie ar dispărea rapid.
Așadar, care sunt strategiile reale ale struților împotriva prădătorilor?
În loc să își îngroape capul în pământ, struții se bazează pe strategii mai eficiente pentru a se apăra și a evita prădătorii. În primul rând, aceste animale sunt incredibil de rapide. Nu pot zbura, dar pot atinge viteze de până la 70 de kilometri pe oră.
Prin urmare, una dintre cele mai eficiente strategii pentru aceste păsări este să fugă imediat ce un potențial prădător este localizat. Dacă acest lucru nu este de ajuns, picioarele puternice, împreună cu mărimea lor enormă și ghearele ascuțite, oferă acestor păsări o a doua alternativă de apărare.
În fața unor amenințări, struții pot alege pur și simplu să se ridice în picioare și să atace cu lovituri de picior foarte puternice. În cele din urmă, nu putem uita că aceste animale se ajută de obicei între ele.
Atunci când sunt în grupuri, struții se hrănesc și supraveghează pe rând împrejurimile. Astfel, comunitatea poate detecta mai ușor eventualele amenințări.
