La 336 de metri sub pământ, într-o peșteră sigilată mai bine de o sută patruzeci de mii de ani, două tone de calcit spart formează cercuri perfecte. Nu e vorba de vreun capriciu al naturii.
E dovada că neanderthalienii, despre care credeam că sunt niște brute primitive, au construit intenționat acele structuri. Totul a început în 1990, când speologul Bruno Kowalczewski a forțat o deschidere abia cât o gaură de iepure, în spatele unei vizuini, sub un deal din Tarn-et-Garonne.
A descoperit o cavitate uriașă, cu lacuri subterane și pereți zgâriați de urși. Un decor spectaculos, dar nimic pregătitor pentru ce avea să urmeze. Exploratorii au observat că podeaua, la 336 de metri de intrare, era acoperită de inele făcute din stalagmite rupte.
Peste 400 de coloane de calcar fuseseră sparte, mutate și stivuite cu grijă. Cel mai mare cerc avea 6,7 x 4,5 metri – cât un dormitor spațios. Lângă el, un al doilea inel mai mic, plus patru grupuri de fragmente.
Vechimea care rescrie istoria umanității
Cât de vechi erau? Carbonul 14 nu ajungea decât până la 47.600 de ani. A fost nevoie de datarea cu uraniu-toriu, aplicată direct pe calcar, pentru a măsura când s-au oprit stalagmitele să crească și când a început recreșterea peste construcții.
Rezultatul: 176.500 de ani, cu o marjă de plus sau minus 2000 de ani. Un os ars a confirmat aceeași vârstă. Cifra amețește. Cea mai veche dovadă a prezenței umane într-o peșteră adâncă, la Chauvet, data de 38.000 de ani.
Bruniquel aruncă această graniță cu aproape o sută patruzeci de mii de ani înapoi. Și, la acea vreme, niciun Homo sapiens nu călcase în Europa. Constructorii erau exclusiv neanderthalieni – primii reprezentanți ai acestei linii, despre care nu știam aproape nimic cultural.
Publicarea rezultatelor în Nature, în mai 2016, a fost un șoc. Paleoantropologul Chris Stringer a spus-o clar: acum avem dovezi că neanderthalienii posedau capacități pe deplin umane de planificare și construcție.
O afirmație care dărâma decenii întregi de stereotipuri despre o rudă umană grosolană, incapabilă de organizare socială.
Misterul funcției rămâne intact
Ce face situl cu adevărat deranjant nu e doar vechimea, ci ce implică aceasta. Pentru a construi acolo, la sute de metri de orice lumină naturală, a fost nevoie de organizare socială pentru proiectare, transport și poziționare a stalagmitelor, dar și de iluminat artificial.
Urme de foc, oase carbonizate și calcit pârjolit confirmă că vetrele au ars în întuneric total. Rămâne întrebarea care i-a chinuit pe cercetători un deceniu: de ce să construiești asta atât de adânc? Adăpostul pare exclus – distanța e prea mare.
Autorii studiului au sugerat, fără să se decidă, o funcție „tehnică” (poate stocarea apei) sau una ritualică. Jaubert, arheologul-șef, a recunoscut: „nu putem proceda decât prin deducție”. La zece ani după publicare, misterul funcției rămâne intact.
Spre deosebire de alte situri preistorice, Bruniquel nu se va deschide niciodată publicului. Fragilitatea structurilor – calcit friabil așezat pe pământ timp de 176.500 de ani – nu ar rezista niciunui trafic. Locația exactă a accesului e aproape secretă.
Un singur pas greșit ar distruge ce au lăsat neanderthalienii. Un studiu recent, condus de geologul Kim Génuite în Science of the Total Environment, a stabilit că peștera s-a închis în urmă cu 142.900 ± 1300 de ani, din cauza alunecărilor de teren legate de o epocă glaciară.
Tocmai această închidere naturală, care a sigilat cavitatea timp de mai bine de o sută patruzeci de milenii, a permis structurilor să ajungă intacte până în 1990.
Fără acel accident geologic, nu ar fi rămas nicio urmă, iar neanderthalienii ar fi continuat să fie, pe nedrept, considerați niște incapabili.
