Imaginați-vă că sunteți la un concert a cărui durată o ignorați complet. Ajungeți la un moment dat. O întrebare simplă: sunteți mai degrabă la început, la mijloc, sau aproape de sfârșit?
Statistic vorbind, aveți șanse mult mai mari să fi sosit undeva pe la mijloc, decât în primele cinci sau ultimele cinci minute. Exact acest raționament l-a aplicat un astrofizician existenței umanității, ajungând la rezultate cel puțin tulburătoare.
De secole, știința ne-a învățat că nu ocupăm nicio poziție specială în univers. Pământul nu este centrul sistemului solar. Sistemul nostru solar nu se află în centrul galaxiei. Iar galaxia noastră este doar una dintre miliardele de alte galaxii.
Acest principiu, cunoscut sub numele de Principiu Copernican, a devenit o regulă de aur în astronomie: nu suntem nici privilegiați, nici excepționali. Această idee a revoluționat înțelegerea noastră asupra cosmosului.
Ea ne permite, de exemplu, să înțelegem trecutul universului observând regiuni îndepărtate: deoarece lumina are nevoie de timp pentru a călători, a privi departe în spațiu echivalează cu a privi în trecut.
Și, deoarece colțul nostru de univers nu are nimic special, acest trecut îndepărtat seamănă, probabil, cu propriul nostru trecut. Dar ce s-ar întâmpla dacă am aplica acest principiu timpului? Aici lucrurile devin de-a dreptul amețitoare.
Un astrofizician australian pe nume Brandon Carter a avut o idee deranjantă: ce-ar fi dacă nici măcar în timp nu am ocupa un moment special? Nu doar în spațiu, ci și pe linia temporală a existenței umane? Să luăm un exemplu concret.
Să presupunem că, în total, o mie de miliarde de ființe umane vor trăi de la începutul până la sfârșitul speciei noastre. Dumneavoastră sunteți una dintre ele. În ce moment v-ați născut?
Statistic vorbind, aveți șanse foarte mici să vă numărați printre primele zece miliarde sau ultimele zece miliarde. Probabil vă situați undeva la mijlocul acestui lung șir. Or, aproximativ o sută de miliarde de oameni au trăit deja de la apariția speciei noastre.
Dacă ne aflăm într-adevăr la mijloc, ar însemna că mai urmează să se nască aproximativ o sută de miliarde de oameni. Nu o mie de miliarde. Nu o sută de mii de miliarde. Doar o sută de miliarde. Cât timp ar reprezenta asta?
În 1993, un alt astrofizician, J. Richard Gott, a transformat această intuiție în ecuații matematice. Calculele sale indicau un interval: între 1,8 și 2.700 de miliarde de oameni urmau să se mai nască după acea dată.
Problema este că aceste cifre se traduceau în ani într-un mod destul de îngrijorător. La acea vreme, aproximativ 145 de milioane de copii se nășteau anual pe Pământ. În acest ritm, s-ar fi atins 1,8 miliarde de nașteri în doar doisprezece ani, adică în jurul anului 2005.
Cu alte cuvinte, în cel mai pesimist scenariu statistic al lui Gott, omenirea ar fi putut deja să dispară. Faptul că suntem încă aici, la peste trei decenii distanță, demonstrează deja o limită a acestei abordări.
În cel mai optimist caz, cu 2.700 de miliarde de nașteri viitoare și menținând ritmul de atunci, am mai avea aproximativ 19.000 de ani în fața noastră. Pentru a ajunge la o perspectivă de câteva milioane de ani, ar trebui să se nască mult mai puțini copii anual, ceea ce părea puțin probabil.
Pentru a verifica dacă metoda sa funcționa, Gott a testat-o pe ceva mai simplu decât o civilizație întreagă. În 1969, a vizitat Zidul Berlinului, construit cu opt ani înainte. Conform calculelor sale, acest zid ar fi trebuit să reziste cel puțin câteva luni și, cel mult, câteva secole.
Zidul a căzut în 1989, la douăzeci de ani după vizita sa. Exact în intervalul prevăzut. El a aplicat același test și la Stonehenge, un monument vechi de 3.900 de ani în 1969. Ecuațiile sale au prezis că monumentul ar trebui să rămână vizibil mult timp.
La peste cincizeci de ani distanță, Stonehenge stă încă în picioare. Ar trebui să ne îngrijorăm cu adevărat? Înainte de a ceda panicii, se impun câteva nuanțe. Aceste calcule se bazează pe ideea că poziția noastră în timp este total aleatorie, ceea ce nu este cert.
În plus, ele depind de factori care se pot schimba radical: dacă vom descoperi cum să trăim câteva secole, dacă rata natalității se prăbușește, sau dacă, dimpotrivă, o catastrofă majoră lovește, toate previziunile devin caduce. Există, de asemenea, întrebări filosofice complexe.
Cine este considerat „uman” în aceste calcule? Strămoșii noștri preistorici? Și dacă vom fuziona cu inteligențe artificiale mâine, aceste noi ființe fac parte din numărătoare? Această teorie, numită „argumentul apocalipsei”, rămâne în primul rând un exercițiu intelectual fascinant.
Ea ne amintește de fragilitatea noastră și ne îndeamnă să reflectăm pe termen lung. Însă nu constituie o predicție fiabilă. Nimeni nu poate ști cu adevărat când se va încheia aventura noastră colectivă.
Și, din fericire, acest lucru se va întâmpla, probabil, mult după ce dumneavoastră și cu mine vom fi ieșit din scenă.
