Acum câteva săptămâni, o descoperire științifică a aprins din nou speranța: cercetătorii au identificat fosfor dizolvat pe Enceladus, unul dintre sateliții lui Saturn.
Aceasta este piesa lipsă din puzzle-ul vieții așa cum o știm noi, transformând luna oceanică într-unul dintre cele mai promițătoare corpuri cerești din Sistemul Solar pentru existența vieții, după Terra. Însă, dacă viața există, cum ar putea arăta ea într-un asemenea mediu?
Enceladus a fost de mult timp o țintă privilegiată în căutarea vieții extraterestre. Motivul principal este prezența unui ocean subteran masiv, despre care se crede că se află în contact direct cu nucleul său stâncos.
Se suspectează că disiparea energiei mareice în această zonă generează o activitate hidrotermală intensă, un mediu ideal pentru înflorirea microorganismelor.
Acum, este confirmat că oceanul lui Enceladus conține toate ingredientele esențiale pentru viață: hidrogen, oxigen, carbon, azot și, mai nou, fosfor.
Astfel, deși încă nu știm cu certitudine dacă viața există pe Enceladus, această mică lună, cu un diametru de aproximativ 500 de kilometri, este considerată în prezent cel mai locuibil loc din Sistemul Solar, în afara planetei noastre.
Întrebarea care rămâne este, așadar, una fundamentală: cum ar putea arăta aceste forme de viață extraterestre potențiale? O echipă de cercetători de la Universitatea Oxford a încercat să răspundă la această provocare încă din 2017. Într
-un articol intitulat „Extratereștrii lui Darwin”, publicat în International Journal of Astrobiology, ei au explorat modul în care aceleași principii evolutive care guvernează viața pe Pământ ar putea fi aplicate pentru a specula despre viața pe alte planete.
Sam Levin, CEO al startup-ului de biotehnologie MelonFrost și fost cercetător la Universitatea Oxford, admite că viața pe Enceladus ar putea fi bazată pe o biochimie complet diferită de cea terestră, posibil chiar fără ADN.
Cu toate acestea, el subliniază că biologia evolutivă își păstrează coerența, indiferent de blocurile sale fundamentale. Darwin, de pildă, și-a formulat teoria evoluției fără a cunoaște ADN-ul sau detaliile biochimiei vieții.
Levin este convins că există o singură cale spre apariția vieții complexe: evoluția prin selecție naturală.
Prin urmare, am putea teoretiza că organismele extraterestre ar fi supuse acelorași reguli evolutive ca și noi pe Pământ, având ca scop maximizarea adaptabilității și a numărului de descendenți. Pe Pământ, aceste reguli se aplică tuturor organismelor, de la cele mai simple bacterii.
Însă, pentru a evolua spre forme de viață complexe, un alt factor crucial intervine: cooperarea. Stuart West, profesor de zoologie la Universitatea Oxford și coautor al studiului, explică faptul că „cooperarea este esențială pentru evoluția vieții pe Pământ pentru orice depășește o singură celulă”.
Astfel, dacă am descoperi vreodată ceva vizibil cu ochiul liber, ar presupune un anumit nivel de cooperare. Pentru a ilustra conceptul, corpul uman poate fi imaginat ca o serie de păpuși rusești, una în alta.
Fiecare dintre noi este alcătuit dintr-o colecție de organe, fiecare organ este format dintr-un grup de celule care colaborează pentru a-și îndeplini funcția specifică, iar fiecare celulă este ghidată de gene care colaborează cu alte gene, și așa mai departe.
La fiecare nivel, entitățile lucrează împreună pentru a maximiza adaptabilitatea entităților următoare.
Cercetătorul anticipează, ca una dintre cele mai captivante predicții, că viața potențial complexă de pe Enceladus ar putea prezenta, de asemenea, o ierarhie similară de entități interconectate, unde toate părțile cooperează pentru a ajuta organismul să creeze mai multe copii ale sale.
Aplicând aceste reguli de cooperare și autoreplicare, cercetătorii au putut să schițeze câteva predicții despre cum ar putea arăta aceste organisme. Una dintre creaturile descrise, denumită „Octomite”, este imaginată ca o formă de tardigrad, dar „sub steroizi”.
Această creatură este compusă dintr-o ierarhie de entități cu interese evolutive aliniate, unde fiecare parte este capabilă să se specializeze într-o sarcină specifică.
Animalul se poate reproduce prin înmugurirea unor creaturi mai mici, asemănătoare unor larve, care înoată sau zboară pentru a-și începe o nouă viață în altă parte. Pe lângă „Octomite”, studiul a propus și alte exemple de organisme, de la cele mai simple la cele mai complexe.
Prima imaginează o moleculă replicatoare simplă, fără o structură aparentă, care ar putea sau nu să fie supusă selecției naturale. A doua entitate este mai complexă, dar încă incredibil de simplă, asemănătoare unei celule, și un astfel de organism ar putea fi, desigur, supus selecției naturale.
În cele din urmă, un ultim organism este reprezentat cu numeroase părți complexe care lucrează împreună. Este crucial de notat că orice formă de viață potențială pe Enceladus ar fi evoluat în circumstanțe de mediu foarte diferite de cele de pe Pământ.
Spre exemplu, este extrem de improbabil ca aceste creaturi să fi dezvoltat ochi, având în vedere că mediul oceanic de pe Enceladus absoarbe aproape în totalitate lumina.
