Nu există nicio îndoială că Marele Sfinx din Gizeh este unul dintre cele mai impresionante simboluri celei mai emblematice civilizații din istorie. Interesant este că, la fel ca alte monumente din acea epocă, Sfinxul din Egipt are un detaliu izbitor: nasul spart.

Multă vreme, s-a crezut că acesta a fost rezultatul uzurii naturale inevitabile a monumentului, părțile cele mai proeminente fiind primele care au suferit de pe urma acțiunii vântului și ploilor de-a lungul mileniilor.

Totuși, un amănunt deosebit a pus sub semnul întrebării această teorie: cum să fie acesta răspunsul, din moment ce numeroase alte statui – păstrate la interior vreme de mii de ani – au și ele nasul distrus? De-a lungul articolului vei descoperi că dezlegarea acestui mister milenar este mult mai curioasă decât pare la prima vedere.

Cea mai nefondată teorie pe această temă

Ani la rând, ipoteza că distrugerea nasurilor sculpturilor egiptene a fost făcută în principal de colonialiștii europeni, care urmăreau să șteargă rădăcinile africane ale vechilor egipteni, a fost repetată fără oprire. De fapt, până și Napoleon Bonaparte a fost învinuit de astfel de practici.

Totuși, aceasta este o teorie care a fost deja respinsă de istorici, care susțin că nu are fundament. Unul dintre principalele motive pentru a considera această teză ca fiind nefondată este faptul că nasurile nu ar fi singurele elemente distinctive ale acestor monumente.

Așadar, nu ar trebui să fie singurele distruse. De aceea, pentru marea majoritate a experților, cel mai sigur răspuns la această problemă este unul singur: iconoclasmul, adică distrugerea imaginilor religioase.

Aceasta este o teorie destul de solidă, dacă luăm în considerare că statuile erau punctul de legătură dintre divin și pământesc pentru egiptenii antici, astfel încât, pentru vechii locuitori de pe malurile Nilului, aceste monumente aveau chiar puteri supranaturale.

Potrivit Adelei Oppenheim, curator la Departamentul de Artă Egipteană al Muzeului Metropolitan de Artă din New York (MMANY), vechii egipteni credeau că, practicând anumite ritualuri, îi putea convinge pe zei să intre în statui și să le dea viață.

În același timp, exista credința că efectele acestor ritualuri puteau fi inversate prin distrugeri aduse monumentelor. Astfel, distrugerea putea fi văzută ca o măsură de „dezactivare” a unei statui aflate sub control divin.

În trecut, acțiunea de distrugere a monumentelor era în general atribuită unor acte de răzbunare sau chiar de protecție în fața blestemelor. Acest lucru putea fi făcut de diverse persoane, de la hoți de morminte care se temeau de răzbunarea celui decedat sau de conducători stricți care doreau să șteargă urmele unei culturi și să-i rescrie istoria.

Un exemplu în acest sens a avut loc atunci când faraonul Akhenaton, care a domnit între 1353 și 1336 î.e.n., a dorit ca societatea egipteană să se închine în mod special zeului solar Aton.

Pentru a face acest lucru, a trebuit să înfrunte mânia zeului Amon, faraonul apărându-se prin distrugerea tuturor monumentelor care reprezentau figura zeului căzut în dizgrație. Cu alte cuvinte, mutilările erau menite să limiteze puterea personajului reprezentat în statuie sau în basorelief.

Totuși, de ce era distrus tocmai nasul?

În toată această perioadă de distrugere a imaginilor și monumentelor, dacă cineva dorea să-i împiedice pe oameni să mai aducă ofrande unei zeități, trebuia să îndepărteze brațul stâng al statuii care îl reprezenta pe zeul respectiv. Pe de altă parte, urechile puteau fi îndepărtate de cei care nu doreau să fie „auziți” de zei.

În aceste condiții, de ce a fost considerat nasul un punct crucial? Răspunsul este legat de faptul că această parte a corpului reprezenta sursa respirației, adică suflul vieții în forma sa cea mai pură.

Prin urmare, ar fi fost rezonabil ca egiptenii antici să creadă că, dacă scopul era uciderea spiritului interior al unui anumit monument, puteau să îl sufoce prin îndepărtarea nasului cu o simplă lovitură de ciocan și daltă.

În general, toate acestea contribuie la demonstrarea unui cult uriaș al imaginilor în Egiptul Antic. Aceste mutilări ne oferă o perspectivă destul de interesantă asupra frământărilor culturale, religioase și politice din această perioadă fascinantă din istoria omenirii.