Cel mai profund și complex ecosistem marin a fost documentat de cercetători în gropile Hadales din Oceanul Pacific, la adâncimi care depășesc 9.000 de metri.
Aceste descoperiri importante extind cunoștințele actuale despre limitele vieții pe Terra și demonstrează capacitatea organismelor de a se adapta în condiții considerate anterior incompatibile cu viața complexă.
O echipă internațională de biologi marini a realizat 23 de scufundări în gropile Kurile-Kamceatka și Aleutine de Vest utilizând submersibilul chinez Fendouzhe, un vehicul special conceput pentru explorarea abisurilor marine.
În aceste medii extreme, unde presiunea este de aproximativ o mie de ori mai mare decât la suprafață, temperaturile sunt aproape de punctul de îngheț, iar întunericul este perpetuu, cercetătorii au descoperit comunități biologice remarcabil de dense și diverse.
Datele colectate indică prezența a peste 5.800 de viermi tubicoli pe metru pătrat în anumite zone, alături de scoici, gastropode, amfipode și policheți.
Recordul absolut pentru viața complexă a fost stabilit la adâncimea de 9.533 de metri, extindând cu 2.500 de metri limita cunoscută anterior pentru existența unor astfel de ecosisteme. În absența luminii solare, aceste organisme supraviețuiesc prin intermediul unui proces numit chimosinteză.
Spre deosebire de fotosinteză, care transformă energia solară în energie chimică, chimiosinteza utilizează reacții chimice pentru a genera energia necesară vieții.
În adâncurile marine, lichidele bogate în sulfură de hidrogen și metan care se ridică prin falii geologice reprezintă sursa de energie pentru microorganismele specializate. Bacteriile chimosintetice formează baza unui lanț trofic complet independent de soare.
Acestea sunt consumate de viermii tubicoli, care la rândul lor devin hrană pentru alte specii, creând ecosisteme autotrofice de o complexitate neobișnuită.
Cercetătorii considerau anterior că ecosistemele chimosintetice complexe nu pot exista la adâncimi mai mari de 7.000 de metri, o ipoteză infirmată acum.
Analizele genetice și chimice ale eșantioanelor colectate arată că aceste comunități nu sunt simple supraviețuitoare, ci ecosisteme înfloritoare cu adaptări sofisticate la mediul lor extrem.
Metanul esențial pentru supraviețuirea lor provine din descompunerea microbiană a materiei organice acumulate în sedimente de-a lungul mileniilor, generând un ciclu al carbonului specific și puțin studiat până în prezent.
Descoperirile sugerează posibilitatea existenței unor ecosisteme similare în alte gropi hadice oceanice. Caracteristicile geologice necesare dezvoltării lor – falii profunde, acumulări sedimentare și activitate tectonică – se regăsesc în numeroase zone abisale încă neexplorate.
Aceste rezultate influențează și cercetările în domeniul astrobiologiei. Dacă viața poate prospera în condițiile extreme ale gropilor hadice terestre, ar putea exista teoretic și în oceanele subterane ale sateliților Europa sau Enceladus, din sistemele lui Jupiter și Saturn.
Studiul, publicat în revista Nature, reprezintă un moment important în înțelegerea biosferei terestre și subliniază faptul că planeta noastră continuă să ascundă numeroase mistere în cele mai inaccesibile regiuni ale sale.
