Timp de aproape două secole, în Europa occidentală au fost la modă perucile pudrate. Totuși, această coafură șic nu ar fi devenit niciodată populară dacă nu ar fi fost o boală venerică, doi regi timorați și igiena precară a oamenilor, în general.

Povestea perucilor pudrate începe, ca multe altele, cu sifilisul. În 1580, boala cu transmitere sexuală devenise cea mai gravă epidemie care a lovit Europa de la Moartea Neagră până atunci.

Nenumărați pacienți cu sifilis se înghesuiau în spitalele londoneze, iar în fiecare zi apăreau noi și noi pacienți. În lipsa antibioticelor, victimele se confruntau cu toată „splendoarea” bolii: răni deschise, erupții cutanate urâte, orbire, demență și căderea părului în petice. Calviția cuprinsese întreaga țară.

La acea vreme, căderea părului era văzută ca unul dintre cele mai rușinoase lucruri cu putință. Părul lung era un simbol al statutului, iar un cap chel putea păta orice reputație.

Când fratele lui Samuel Pepys a făcut sifilis, celebrul diarist a scris:

„Dacă fratele meu supraviețuiește, nu va putea să-și arate capul, ceea ce va fi o rușine foarte mare pentru mine”.

Iată, deci, ce importanță avea părul pentru un bărbat la acea vreme.

Cum să acoperi rușinea unui cap chel

Și astfel, epidemia de sifilis a declanșat o creștere a numărului de peruci. Victimele își ascundeau chelia, precum și rănile sângeroase care le brăzdau fețele, cu peruci făcute din păr de cal, de capră sau de om, conform HistoryNet.

Perucile erau, de asemenea, acoperite cu pudră – parfumată cu levănțică sau portocală – pentru a ascunde miresmele ciudate. Deși erau comune, perucile nu erau tocmai elegante. Erau doar o necesitate rușinoasă.

Acest lucru s-a schimbat în 1655, când regele Franței a început să își piardă părul. Ludovic al XIV-lea avea doar 17 ani când moțul său a început să se subțieze. Îngrijorat de faptul că chelia îi va afecta reputația, Ludovic a angajat 48 de peruchieri pentru a-i salva imaginea.

Cinci ani mai târziu, regele Angliei – vărul lui Ludovic, Carol al II-lea – a făcut același lucru atunci când a început să încărunțească (ambii bărbați au avut, probabil, sifilis).

Curtenii și alți aristocrați i-au copiat imediat pe cei doi regi. Aceștia au purtat peruci, iar stilul s-a răspândit până la clasa de mijloc. Se năștea astfel cea mai nouă modă din Europa.

Costul perucilor a crescut, iar aceste obiecte au devenit un mod de afișare a bogăției. O perucă de zi cu zi costa aproximativ 25 de șilingi, adică salariul pe o săptămână al unui londonez obișnuit. Nota de plată pentru peruci mari și elaborate urca până la 800 de șilingi.

După ce Ludovic și Carol au murit, aristocrații au continuat să poarte peruci. Acestea au rămas populare pentru că erau foarte practice. La acea vreme, păduchii erau peste tot, iar procedeul prin care puteai scăpa de acești paraziți era dureros și consumator de timp.

Perucile, însă, au pus frâu problemei. Păduchii au încetat să mai infesteze părul oamenilor – care trebuia ras pentru ca peruca să se potrivească – și au tăbărât în schimb pe peruci. Dezlipirea unei peruci era mult mai ușoară decât eliminarea păduchilor din părul natural: trimiteai peruca murdară la un peruchier, care o fierbea și îndepărta astfel paraziții.

Sfârșitul perucilor

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, tendința era deja pe cale de dispariție. Cetățenii francezi au alungat peruca în timpul Revoluției, iar britanicii au încetat să mai poarte peruci după ce William Pitt a perceput o taxă pe pudra de păr, în 1795.

Părul scurt, natural, a devenit noua modă, și avea să rămână așa încă vreo două secole.