Atunci când ne gândim la memorie, avem tendința de a percepe creierul ca fiind depozitul exclusiv al amintirilor noastre. Totuși, o echipă de cercetători a scos la iveală o perspectivă inovatoare care sugerează că memoria ar putea implica și celule din afara creierului.
Această descoperire uimitoare ar putea schimba fundamental înțelegerea noastră despre procesele memoriei și ar putea deschide noi căi în tratamentul tulburărilor neurologice și în optimizarea capacităților noastre de învățare.
Echipa de la Universitatea din New York, coordonată de profesorul Nikolay V. Kukushkin, și-a publicat rezultatele într-o lucrare din revista Nature Communications. Aceștia au investigat rolul celulelor situate în afara creierului, precum cele din țesuturile nervoase periferice sau chiar din rinichi, în procesul memorării.
Prin utilizarea efectului de spațiere, o strategie bine-cunoscută în neuroștiință, cercetătorii au examinat cum reacționează aceste celule la o stimulare chimică intermitentă, simulând astfel tiparele de neurotransmițători specifice învățării neuronale.
Spre surprinderea lor, acele celule au activat o genă de memorie similară cu aceea observată în neuroni atunci când învățăm. Pentru a capta acest fenomen, echipa a realizat o modificare genetică a celulelor, adăugând un marker proteic luminos care s-a activat atunci când gena memoriei era stimulată.
Astfel, ei au putut urmări în timp real răspunsul acestor celule la stimularea intermitentă, confirmând că ele posedă o capacitate de a învăța și a memoria informațiile. Importanța acestei descoperiri rezidă în faptul că extinde noțiunea tradițională a memoriei dincolo de limitele creierului.
Dacă anumite celule din afara creierului pot păstra informații, aceasta deschide noi perspective asupra modului în care organele noastre, precum pancreasul, ar putea ajusta mai eficient funcții vitale, cum ar fi reglarea glicemiei, în baza datelor memorizate despre obiceiurile noastre alimentare.
De asemenea, celulele afectate ar putea înregistra amintiri ale tratamentelor primite, precum în cazul chimioterapiei. Această nouă ipoteză ar putea avea impact asupra gestionării bolilor cronice și a cercetărilor în domeniul tulburărilor neurodegenerative.
Faptul că celulele corpului nostru pot deține un rol în păstrarea amintirilor ar putea contribui la ameliorarea pierderilor de memorie asociate creierului.
Noile perspective deschise de aceste cercetări ar putea revoluționa nu doar domeniul educației prin dezvoltarea unor tehnici de învățare optimizate, ci și medicina, oferind noi soluții terapeutice pentru tulburările de memorie și anumite boli autoimune.
