Milioane de tone de plastic, sub formă de nanoparticule, au fost identificate în Oceanul Atlantic de Nord, oferind o explicație pentru masa de plastic considerată anterior lipsă din estimările privind poluarea oceanică.
Aceste particule sunt de dimensiuni microscopice, ceea ce le permite să scape de instrumentele convenționale de măsurare. Descoperirea acestor „nanoplastice” contribuie la înțelegerea paradoxului plasticului dispărut, o provocare cu care s-au confruntat oceanografii de-a lungul anilor.
Cercetătorii de la Institutul Regal Olandez pentru Cercetări Marine au confirmat prezența extinsă a acestor particule. Anterior, deși se cunoștea producția masivă de plastic și se observau deșeuri la suprafața mărilor, o proporție semnificativă a poluării nu putea fi localizată.
Nanoplasticele, particule mai mici de un micrometru, reprezintă cheia acestui mister, deoarece sunt capabile să traverseze filtrele de detecție utilizate.
Sophie Ten Hietbrink, doctorandă la Universitatea din Utrecht, a condus o expediție științifică în Atlanticul de Nord, colectând probe de apă din douăsprezece puncte strategice, de la Azore până la coasta europeană.
Analiza moleculară a acestor probe, extrapolată la întregul Ocean Atlantic de Nord, a relevat prezența a 27 de milioane de tone de nanoplastice suspendate, o cifră pe care cercetătoarea a descris-o ca fiind considerabilă.
Aceste descoperiri sugerează că nanoplasticele constituie fracția dominantă a poluării marine, indicând că partea vizibilă a poluării a fost doar o mică parte a unei contaminări mult mai extinse. Originea acestor nanoparticule este diversă.
O parte ajunge în oceane prin intermediul râurilor, transportate de pe continente. Alte particule provin din precipitațiile atmosferice, indicând o contaminare a atmosferei terestre.
De asemenea, nanoparticulele se formează prin degradarea deșeurilor de plastic deja existente în ocean, fragmentate de acțiunea combinată a undelor și a radiațiilor solare. Odată ajunse în apă, aceste nanoparticule pătrund în diverse niveluri ale vieții marine.
Ele contaminează inițial bacteriile și microorganismele, apoi urcă în lanțul alimentar, afectând pești, mamifere marine și, în cele din urmă, ființele umane.
Geochimistul Helge Niemann, coautor al studiului, a menționat că nanoplasticele pot pătrunde adânc în corpul uman, fiind identificate inclusiv în țesuturile cerebrale.
Această contaminare a creierului reprezintă un nou prag în istoricul poluării umane, cu consecințe care necesită studii suplimentare pentru a fi pe deplin înțelese. Impactul acestei poluări invizibile asupra ecosistemelor terestre și asupra sănătății umane este un domeniu de cercetare continuă.
