Blana groasă a tarantulelor, adesea percepuți ca păianjeni înfricoșători, are un rol important în supraviețuirea lor, oferind protecție împotriva prădătorilor. Tarantulele pot dezvolta relații simbiotice cu alte specii, un exemplu fiind cea cu furnicile armatei.
Furnicile armatei sunt atrase de vizuinile tarantulelor, dar ignoră păianjenii adulți și puii lor datorită stratului gros de păr care acoperă corpul tarantulelor.
Densitatea și rigiditatea firelor de păr fac dificilă străpungerea suprafeței corpului tarantulei chiar și de către furnicile agresive, descurajând atacul direct. Această relație este un exemplu de comensalism, unde furnicile beneficiază de interacțiune fără a dăuna tarantulelor.
Furnicile curăță vizuinile, îndepărtând deșeuri, resturi de mâncare și insecte moarte, creând un mediu mai sănătos pentru tarantule. Tarantulele oferă, la rândul lor, adăpost furnicilor.
Nu este clar dacă firele de păr ale tarantulelor au evoluat specific pentru protecția împotriva furnicilor, deoarece alți factori, precum termoreglarea, camuflajul sau reținerea umidității, pot fi influențat pilozitatea. Pe lângă blană, tarantulele au dezvoltat și alte adaptări defensive.
Speciile care trăiesc în copaci au strategii variate de protecție, cum ar fi atârnarea de vârfurile frunzelor sau adoptarea unor posturi intimidante. Femelele își protejează sacii de ouă acoperindu-i cu un strat gros de păr.
Mimica și criptismul sunt, de asemenea, strategii utilizate de tarantule pentru camuflaj sau avertizare. Unele tarantule au și un arsenal chimic de apărare. Anumite specii pot proiecta fire de păr urticante către atacatori, provocând iritații intense.
Alte specii secretă substanțe repellente cu miros neplăcut pentru a respinge prădători. Aceste apărări chimice, combinate cu protecțiile fizice și comportamentale, oferă tarantulelor diverse mijloace de supraviețuire.
