În 1953, sub praful fierbinte al Ierihonului, arheologul britanic Dame Kathleen Kenyon a scos la lumină ceva care părea desprins dintr-un ritual uitat: șapte cranii umane, datând din jurul anilor 7000-8500 î.Hr., cărora meșterii neolitici le reconstruiseră trăsăturile feței cu gips și var.
Nu era o simplă înmormântare. După descompunerea naturală a corpului, craniile fuseseră separate, apoi modelate cu straturi succesive de tencuială pentru a recrea nasul, obrajii, buzele – un gest care a rămas un mister profund timp de decenii.
Descoperirile ulterioare din anii 1970, în siturile de la Damasc și Beisamoun, au demonstrat că nu fusese un accident izolat. Întrebarea care i-a bântuit pe cercetători a fost simplă și tulburătoare: de ce strămoșii noștri își tratau morții în acest fel?
Era o încercare de conservare fizică, o transformare simbolică într-o statuie eternă sau un gest pur spiritual? La Universitatea din Bordeaux, laboratorul PACEA a decis să afle.
Var, ipsos și un corp martor timp de cinci ani
Așa a început un experiment neobișnuit, desfășurat cu trei cadavre donate științei. Unul a fost acoperit cu var nestins, altul cu ipsos, iar cel de-al treilea a fost lăsat intact, ca martor.
Toate trei au fost pictate cu ocru roșu – pigmentul mineral care, în morminte vechi de mii de ani, simbolizează sângele și viața. Legate după ritualurile vremii, rămășițele au fost îngropate și lăsate să stea cinci ani în pământ, în așteptarea exhumării în 2026.
Când oamenii de știință au deschis mormintele, rezultatele publicate pe 14 aprilie 2026 în Archaeological and Anthropological Sciences au produs surprize. Varul s-a dovedit un conservator remarcabil: a mumificat chiar părți ale corpului, lăsând clape de piele intacte pe craniu, trunchi și mâini.
Bacteriile și insectele nu au reușit să acționeze cu rapiditatea obișnuită. Ipsosul, deși mai moale și mai puțin rezistent, a avut un efect neașteptat: a modificat aciditatea solului și, teoretic, ar fi putut accelera degradarea, dar în practică a creat un scut fizic care a încetinit procesul.
Corpul martor, lăsat gol, se afla, fără nicio surpriză, într-o stare avansată de descompunere.
Când ocrul roșu se degradează în cinci ani
Dar cel mai mult i-a uimit pe autori soarta ocrului roșu. În morminte antice, acest pigment rămâne adesea vizibil pe oase chiar și după 10.000 de ani. În experiment, însă, după doar cinci ani, aproape că dispăruse complet – cu excepția părului, unde a rezistat.
Această descoperire zguduie estimările arheologice. Dacă un pigment atât de rezistent în timp se degradează în câțiva ani în condiții controlate, înseamnă că prezența sa în siturile neolitice a fost mult subestimată.
Arheologii ar putea fi nevoiți să-și revizuiască în sus calculele privind utilizarea ocrului roșu și a altor pigmenți în acea epocă. Secretul conservării, așadar, părea să fie în material, nu doar în simbolism.
Varul a fost cel mai eficient, dar fiecare strat aplicat pe cranii avea o logică ascunsă – fie că era vorba de protecție fizică, de un ritual de transformare sau de o combinație a ambelor.
Experimentul a redeschis dosarul unei practici funerare de acum aproape 10.000 de ani, demonstrând că, pentru a înțelege cu adevărat trecutul, uneori trebuie să îngropi un cadavru în pământ și să aștepți cinci ani.
