La mii de metri sub suprafața oceanului, viața sfidează orice logică. Acolo, frigul este aproape de zero, presiunea de o mie de ori mai mare decât la suprafață, iar întunericul absolut domnește.
Totuși, creaturile care locuiesc în abis nu doar că supraviețuiesc, ci au dezvoltat soluții de-a dreptul stranii pentru a vedea, a vâna și a se hrăni.
În aprilie 2026, biologii francezi Juliette Ravaux și Sébastien Duperron au publicat „Secretele oceanului adânc”, o carte care adună descoperiri făcute după multiple coborâri cu submarinul Nautile, operat de Ifremer.
Abisul propriu-zis începe de la 2.000 de metri, traversează zona batipelagică (1.000 până la 4.000 de metri), apoi pe cea abisopelagică (4.000 până la 6.000 de metri) și ajunge în zona hadopelagică, dincolo de 6.000 de metri, acolo unde se află șanțul Marianelor, cel mai adânc punct cunoscut, la puțin sub 11.000 de metri.
Ochi adaptați întunericului
În aceste condiții extreme, absența luminii nu a făcut toate speciile orbe. Dimpotrivă, multe au căpătat o hipersensibilitate vizuală uluitoare.
Ostracodul Gigantocypris muelleri, de pildă, are ochi disproporționați, prevăzuți cu oglinzi parabolice interne care îi schițează silueta prăzii, chiar dacă imaginea rămâne neclară.
Creveții hidrotermali Rimicaris exoculata au abandonat ochii clasici: în locul lor, poartă pe spate plăci retiniene în formă de V, senzori care captează radiațiile termice invizibile pentru ochiul uman, emise de izvoarele termale.
Peștele fantomă Macropinna microstoma folosește filtre galbene pentru a străpunge camuflajul altor animale și a sesiza fulgerele de lumină. Alte vietăți își produc singure lumina. Peștele de mare adâncime Melanocetus johnsonii atârnă o lanternă deasupra gurii, ademenind prada direct în fălci.
Alții emit jeturi bioluminiscente sau dispun de fotofori.
Strategii de supraviețuire într-un deșert nutritiv
Provocarea cea mare rămâne însă hrana. În abis nu crește nicio plantă, iar ecosistemul seamănă cu un deșert nutritiv.
Soluția este „oportunismul biologic total”: animalele trăiesc din zăpada marină – o ploaie continuă de resturi organice microscopice, cadavre de plancton și excremente care cad de la suprafață.
În plus, oazele hidrotermale oferă un mediu complet autonom, unde bacteriile chemosintetice transformă fluidele vulcanice toxice în nutrienți, iar speciile locale trăiesc în simbioză cu ele.
Prădătorii, precum „marele înghițitor” Chiasmodon niger, profită de mesele rare înghițind pradă mai mare decât ei, grație fălcilor enorme și stomacurilor expandabile.
Alții, cum este peștele tripod Bathypterois grallator, își încetinesc metabolismul la minimum, se lasă purtați de curenți și așteaptă ca hrana să vină singură la ei.
