Se teme că prognozele climatice globale ar putea fi prea optimiste. Un studiu publicat în Nature Geoscience, condus de cercetătoarea Madeleine Youngs de la Universitatea din Maryland, arată că modelele actuale omit un motor nevăzut al dezastrului: sistemul circulator oceanic.
Pe măsură ce platformele de gheață din Antarctica se topesc, ele eliberează un volum uriaș de apă dulce. Această apă nu dispare pur și simplu în ocean. Ea modifică densitatea straturilor marine și declanșează o reacție în lanț care se autosusține.
La capătul acestui proces, nivelul mării ar putea crește mult mai mult decât se estimase până acum – un pericol direct pentru peste 680 de milioane de oameni care trăiesc în zonele de coastă.
În mod obișnuit, Antarctica este protejată de un scut natural: apa de mare foarte rece și densă se scufundă la fund, blocând accesul curenților adânci și calzi la baza gheții. Afluxul masiv de apă proaspătă din topire perturbă acest echilibru.
Diluarea stratului rece îi reduce densitatea, iar bariera se sparge. Curenții calzi pătrund atunci sub rafturile de gheață și le topesc de dedesubt. Cu cât se topește mai multă gheață, cu atât se eliberează mai multă apă dulce, iar ciclul se amplifică singur.
Nu toate regiunile Antarcticii reacționează însă la fel. În Marea Weddell, cercul vicios este deja în plină desfășurare – apa proaspătă erodează rapid bariera rece, iar curenții calzi invadează masiv zona.
În schimb, în Marea Amundsen, acolo unde se află faimosul ghețar Thwaites, supranumit „ghețarul apocalipsei”, oamenii de știință au observat un paradox. Apele de topire care curg din amonte spre vest formează un strat temporar de apă dulce rece care acționează ca un scut local împotriva apei calde.
Zonele considerate cele mai vulnerabile beneficiază astfel de o protecție pe termen scurt. Madeleine Youngs avertizează însă că această apărare aparentă este înșelătoare: scutul local depinde de o topire masivă în amonte, care oricum alimentează creșterea globală a nivelului mării.
Pentru echipa de la Maryland, metoda actuală a IPCC, care tratează topirea gheții ca pe un factor fix și liniar, este o eroare fundamentală. Topirea este un proces dinamic care redefinește continuu structura oceanului din jur.
Ignorarea acestor bucle de feedback duce la proiecții distorsionate pentru sfârșitul secolului. Estimările curente prevăd o creștere suplimentară de 28 până la 34 de centimetri până în 2100 în scenariile cu emisii mari.
Includerea noilor parametri oceanici ar putea împinge aceste cifre mult în sus, agravând riscurile pentru megalopolisuri de coastă precum Miami sau Mumbai, unde valurile de furtună și inundațiile permanente devin amenințări iminente.
Cercetătorii lucrează acum la simulări de înaltă rezoluție, menite să cartografieze traiectoria exactă a acestor curenți până în 2100.
Scopul final este să identifice care platforme de gheață se apropie cel mai rapid de punctul fără întoarcere și să ofere factorilor de decizie instrumente de prognoză capabile să protejeze cu adevărat populațiile de coastă.
