La doar șase kilometri de coasta siciliană, ceva ce nu ar fi trebuit să existe ieșea din datele sonarului. Emanuele Lodolo, geofizician la Institutul Național de Oceanografie și Geofizică Experimentală din Italia, privea uluit ecranul.
O structură de rocă – un vulcan necunoscut, înconjurat de lavă solidificată ce se întindea pe patru kilometri spre vest – apărea brusc în mijlocul unei mări pe care omenirea o credea cartografiată din Antichitate.
„Am fost destul de surprinși, pentru că eram foarte aproape de coastă”, avea să spună mai târziu. Nu era o întâmplare izolată.
Expediția M191 SUAVE, o colaborare internațională între institute de top din Germania, Italia, Statele Unite, Noua Zeelandă, Malta și Marea Britanie, petrecuse trei săptămâni la bordul navei germane METEOR, scotocind fundul Canalului Siciliei cu un ecosonda multifascicul și un magnetometru.
Rezultatul a dezvăluit nu unul, ci șase vulcani submarini complet necunoscuți. Cel mai apropiat de uscat, botezat Actea, se află la doar 34 de metri sub nivelul mării – mai puțin decât adâncimea multor plaje de scufundări frecventate de turiști.
Alte structuri ating 150 de metri înălțime, cât Turnul Montparnasse, dar complet scufundate și ignorate de modelele geologice existente. Adevărata lovitură a venit însă când oamenii de știință au comparat descoperirile cu hărțile predictive anterioare.
Aproape toate formele de relief considerate până acum munți submarini vulcanici s-au dovedit fie inexistente, fie lipsite de orice natură magmatică. Harta teoretică era dublu greșită: ratase vulcani reali și raportase structuri fantomă.
Cartografierea de înaltă rezoluție a resetat complet contoarele. Actea, cel mai captivant dintre toate, stă pe sectorul nordic al faliei Capo Granitola, la adâncimi între 62 și 70 de metri, cu vârful la numai 34 de metri sub apă.
El prezintă semne clare de reactivare magmatică, probabil între ultimul maxim glaciar și perioada postglaciară timpurie, dovedite de un flux de lavă recent și consistent. Iar din craterele lui și ale vecinului Climene se ridică bule misterioase.
Fără analiză chimică, nimeni nu poate spune dacă vine vorba de metan biogen sau de activitate hidrotermală. Cert este că fundul Canalului Sicilia nu este geologie moartă – este un sistem care încă respiră, discret, la vedere. Regiunea și-a mai demonstrat capacitatea de a surprinde.
În iulie 1831, vulcanul submarin Ferdinandea a erupt și a construit un con de aproape 300 de metri lățime și 65 de metri deasupra mării. A apărut o insulă nouă, exact la jumătatea distanței dintre Sicilia și Tunisia.
Patru state – Anglia, Franța, Spania și Regatul celor Două Sicilii – au intrat într-un conflict diplomatic pentru suveranitate. Dar insula, făcută din tephra ușoară, a fost rapid erodată de valuri și s-a scufundat în ianuarie 1832. Disputa a rămas nerezolvată, înghițită de mare.
Astăzi, vârful Ferdinandea se află la doar 6 metri sub apă – o capcană ascunsă pentru navele cu chilă adâncă. În 2000, autoritățile italiene au trimis scafandri militari să planteze un steag sicilian pe vârf, pentru a preveni orice revendicare străină în cazul unei reapariții.
Descoperirea vulcanilor atât de aproape de coastele dens populate ale Siciliei arată cât de puțin cunoaștem încă zonele submarine din imediata apropiere a uscatului.
Riscul vulcanic nu privește doar populația, ci și infrastructura vitală: cabluri de comunicații și conducte de gaze traversează exact acest fund marin. Peste 80% din activitatea vulcanică a planetei are loc sub mări, iar trei sferturi din volumul anual de lavă provine din erupții subacvatice.
Mediterana, străbătută de milioane de pasageri cu feribotul, survolată de sute de zboruri zilnice și presărată cu cabluri digitale care leagă Europa de Africa, abia acum începe să fie cartografiată serios în secolul 21.
Următoarea descoperire neașteptată poate să nu vină dintr-un șanț oceanic îndepărtat. E poate la șase kilometri de o plajă siciliană.
