Un creier cât o sămânță de mac. Atât are nevoie un bondar ca să treacă o graniță pe care biologia o rezerva până de curând oamenilor și marilor maimuțe: transmiterea socială a unui comportament prea complex pentru a fi inventat pe cont propriu.
O echipă de la Queen Mary University of London și Universitatea din Sheffield a demonstrat asta, într-un studiu publicat în martie 2024 în revista Nature, cu o rigoare care a surprins o parte a comunității științifice. Cercetătorii au imaginat un puzzle în două etape, deliberat neintuitiv.
Mai întâi, bondarul trebuia să împingă o clapetă albastră. Doar după eliberarea ei putea acționa o a doua clapetă, roșie, care deschidea drumul spre o recompensă zaharată. Secvența nu era ceva ce un individ ar fi putut descoperi singur, în ritmul vieții lui.
Exact acolo au vrut oamenii de știință să ridice ștacheta: la comportamente de tip “cultură cumulativă”, acele soluții complicate care se construiesc pas cu pas și depășesc puterea de invenție a unui singur individ. Rezultatul, în esență, a fost limpede.
Bondarii au învățat să rezolve sarcina în două etape uitându-se la congenersii lor. În izolare, n-au reușit. Bondarii naivi n-au deschis cutia, deși au avut acces prelungit la dispozitiv, până la 24 de zile.
Nu era doar un joc dificil; pentru un singur insect, fără model de urmat, puzzle-ul rămânea dincolo de posibilitățile cognitive. Un detaliu tehnic întărește concluzia.
Chiar și bondarii „demonstratori” – cei care urmau să-i instruiască pe alții – au avut nevoie de ajutor gradual în antrenament: experimentatorii n-au reușit să-i învețe primul pas fără să atașeze temporar o mică recompensă acelei acțiuni. Ulterior, recompensa intermediară a fost retrasă.
Doar prin această schemă progresivă au ajuns demonstratorii să stăpânească întreaga secvență. Complexitatea sarcinii a fost reală, măsurabilă, nicidecum un artefact de laborator. În științele comportamentale, „cultură” înseamnă comportamente învățate social care persistă într-o populație în timp.
Din ce în ce mai multe dovezi arată că, asemenea oamenilor, unele animale pot avea cultură cumulativă: inovații succesive, clădite unele peste altele. Autorii susțin că au oferit prima demonstrație a culturii cumulative la un nevertebrat. E mai mult decât o nuanță.
În experimentele anterioare cu corvide, pițigoi sau chiar primate, sarcinile – deși inteligente – puteau fi reinventate, cu timp și noroc, de un individ izolat. De data aceasta, la bondari, pragul a fost trecut. Transmisia nu a fost, însă, uniformă.
Ca și la oameni, în colonie există „fire” diferite: de la foarte motivați la mai comozi. Cei din prima categorie au fost cei care au prins mai repede noul comportament.
Cultura, așadar, nu curge democratic; se strecoară prin anumiți indivizi, mai atenți, mai înclinați să observe, să imite, să încerce – o dinamică familiară primatologilor care studiază cimpanzeii.
„Creierul unui bondar are dimensiunea unui vârf de ac sau a unei semințe de mac; multă vreme s-a crezut că sunt incapabili să învețe ceva”, spune Alice Bridges, autoarea principală a studiului.
Și totuși, după 30–40 de sesiuni a câte 20 de minute, o treime dintre bondarii novici au reușit să deschidă cutia. Nu au inventat singuri soluția; au învățat-o privind cum mentorul lor duce sarcina la capăt. Colonia funcționează atunci ca un rezervor de cunoaștere.
Noile deprinderi se pot răspândi rapid, chiar dacă apare pe parcurs și o variantă ușor diferită a soluției. Informația ajunge la mai mult de jumătate dintre membri și se menține și după moartea instructorilor. Acesta este punctul crucial: cunoașterea supraviețuiește celor care au transmis-o.
Exact criteriul operațional al culturii. Implicațiile merg mai departe.
„Asta ridică posibilitatea ca multe dintre cele mai remarcabile realizări ale insectelor sociale – arhitecturile de cuib la albine și viespi sau practicile agricole ale furnicilor care cresc păduchi de plante și ciuperci – să se fi răspândit inițial prin copierea unor inovatori pricepuți, înainte de a deveni parte din repertoriul comportamental specific speciei”, afirmă profesorul Lars Chittka, coautor al studiului.
Dincolo de laborator, ritmul răspândirii e uimitor: inovațiile pot circula prin colonii asemenea unor meme care trec dintr-o minte în alta.
Asta înseamnă că insectele sociale pot răspunde mult mai repede la provocări de mediu complet noi decât ar permite evoluția genetică, care se desfășoară pe parcursul multor generații. Într
-o lume în care ecosistemele sunt perturbate, iar polenizatorii dispar, apare o ipoteză nouă: bondarii unui biotop ar putea acumula cunoștințe de hrănire specifice locului, transmise din generație în generație în interiorul coloniei. Există însă o limită naturală.
Coloniile de bondari durează doar două-trei luni, prea puțin timp pentru a strânge un bagaj mare de cunoștințe. Cultura cumulativă ar putea deveni și mai impresionantă la alte insecte sociale apropiate, precum albinele melifere, ale căror colonii pot trăi ani, chiar decenii.
Bondarul ar putea fi doar primul semnal; adâncimea reală a culturii la insecte rămâne de căutat la specii cu cicluri de viață mai lungi, ale căror societăți complexe încă își păstrează o parte din mister.
