De zeci de ani, marea ne-a fost aliat tăcut. A înghițit parte din excesul nostru de căldură și din gazele cu efect de seră, domolind febra planetei. Dar, sub suprafața aparent liniștită, un angrenaj uriaș dă semne că se gripează.
Iar dacă acest mecanism s-ar opri de tot, nu am vorbi doar despre un capriciu al vremii, ci despre o schimbare de sistem cu efecte în lanț. Privirea se mută spre Atlantic. Acolo funcționează AMOC, un sistem complex de curenți puternici care include și Gulf Stream.
Imaginează-ți un transportor subacvatic: apele calde pornesc spre nord, se răcesc, devin mai dense și se scufundă în adânc, apoi se întorc spre sud. Acest schimb continuu redistribuie căldura și nutrienții și ține în echilibru clima pe glob. Dar motorul are o condiție esențială: salinitatea.
Pe măsură ce topirea ghețarilor polari trimite volume mari de apă dulce în Atlantic, densitatea scade, iar curenții întâmpină dificultăți în a se scufunda. Rezultatul se vede deja de un secol: angrenajul încetinește.
O echipă de la Institutul Potsdam pentru Cercetarea Impactului Climatic a simulat ce s-ar întâmpla dacă am adăuga picătura care ar opri acest transportor. Concluzia depinde de un singur parametru: concentrația de CO2 din atmosferă.
În perioada preindustrială, cu circa 280 ppm CO2, o eventuală oprire accidentală putea fi urmată de o repornire naturală.
Cercetătorii arată însă că, odată depășit pragul de aproximativ 350 ppm, sistemul intră într-o stare inertă: dacă se prăbușește la acest nivel, rămâne blocat, fără cale naturală de revenire. Pragul a fost depășit în 1988.
Astăzi, atmosfera se află în jurul a 430 ppm, mult dincolo de punctul până la care „autovindecarea” ar mai fi fost posibilă. Ce ar însemna o astfel de oprire? Fără regulatorul său principal, planeta ar experimenta contraste termice bruște.
Modelele indică o răcire accentuată în Arctica, de ordinul a 7°C, și o încălzire în Antarctica, de aproximativ 6°C. În același timp, redistribuirea nutrienților și a căldurii prin Atlantic – esențială pentru ecosisteme și pentru temperaturile de pe continente – ar fi serios perturbată.
Mai există un efect cu bătaie lungă. Oceanul a absorbit până acum aproape un sfert din emisiile noastre de carbon, acționând ca un rezervor care a domolit ritmul încălzirii.
Un colaps al AMOC ar putea schimba sensul acestei mișcări în Oceanul de Sud: apele adânci, încărcate cu CO2 acumulat de decenii, ar urca mai des la suprafață. În loc să preia în continuare gaze cu efect de seră, oceanul ar începe să elibereze o parte din ele în atmosferă.
Doar această eliberare suplimentară ar adăuga aproximativ 0,2°C la încălzirea globală. Cu cât în adâncuri se află mai mult carbon captat, cu atât mai mare ar fi impulsul de încălzire în cazul unei inversări a fluxurilor. Studiul a fost publicat în Communications Earth & Environment.
