Pe chipurile noastre, într-un univers microscopic invizibil ochiului liber, trăiește o colecție fascinantă de creaturi, acarienii Demodex folliculorum. Ani la rând, existența lor a fost învăluită în mister, dând naștere la speculații și teorii despre impactul lor asupra sănătății pielii.
Acum, o nouă cercetare aruncă o lumină clară asupra acestor mici locatari, demontând mituri și dezvăluind detalii surprinzătoare despre biologia lor, inclusiv confirmarea unei caracteristici anatomice fundamentale: aceștia au, într-adevăr, un anus.
Acarienii Demodex folliculorum, alături de ruda lor, D. brevis, sunt cele două specii de Demodex care își găsesc adăpost în foliculii de păr ai oamenilor. Deși îi întâlnim preponderent pe față, prezența lor se extinde și în alte zone ale corpului.
Aceste mici vietăți, cu o formă asemănătoare unui vierme, au o durată de viață scurtă, de doar două până la trei săptămâni, petrecută în porii noștri. Aici, ele se hrănesc cu sebum, substanța uleioasă produsă de corp pentru a proteja și hidrata pielea.
Este uimitor de gândit că un singur chip uman poate găzdui, conform estimărilor, milioane de astfel de acarieni. Cu excepția nou-născuților, fiecare persoană își poartă propria colecție de acarieni, dar, în ciuda omniprezenței lor, multe aspecte legate de biologia lor rămâneau necunoscute.
Până de curând, o ipoteză controversată sugera că acarienii Demodex folliculorum nu ar avea anus. Această teorie implica o acumulare internă de deșeuri fecale pe parcursul întregii lor vieți scurte, culminând cu o eliberare masivă la momentul morții.
Mai mult, se presupunea că bacteriile rezultate din această „explozie” de materie fecală ar fi responsabile de declanșarea unei afecțiuni cutanate comune, cunoscută sub numele de rozacee.
Însă, un studiu genomic amplu, publicat în prestigioasa revistă Molecular Biology and Evolution, a venit să contrazică decisiv această supoziție.
Cercetătorii, sub coordonarea Alejandrei Perotti de la Universitatea din Reading, Marea Britanie, au reușit să secvențieze integral genomul speciei D. folliculorum.
Descoperirea a fost clară: acești acarieni posedă un anus funcțional, invalidând astfel teoria anterioară despre acumularea de deșeuri și legătura directă cu rozaceea.
În lumina acestor noi date, Perotti sugerează că o prezență crescută a acarienilor la persoanele cu rozacee și alte afecțiuni cutanate ar putea fi, de fapt, o consecință a bolii, și nu cauza ei fundamentală.
Pe lângă dezvăluirea anatomică esențială, studiul a scos la iveală și o tendință evolutivă remarcabilă a acarienilor: o „lene” genetică impresionantă. Ei au supraviețuit optimizând la minimum structura lor biologică.
Spre exemplu, fiecare acarian, cu o lungime de doar 0,3 milimetri, își mișcă piciorușele minuscule cu ajutorul a numai trei mușchi unicelulari. De asemenea, ei au cel mai mic număr de proteine dintre toate speciile înrudite cunoscute.
Această simplificare extremă a mers până acolo încât au pierdut gena responsabilă de trezirea lor în prezența luminii zilei și, concomitent, capacitatea de a rezista expunerii la razele ultraviolete.
Această adaptare explică de ce acești „colocatari” ai pielii noastre sunt, în esență, creaturi predominant nocturne. În plus, D. folliculorum manifestă și o abilitate ingenioasă de a „împrumuta” de la gazda sa ceea ce îi lipsește, în special melatonina, o hormonă naturală.
Oamenii o secretă prin piele în fiecare seară, oferind acarienilor o sursă gata preparată. Cercetătorii speculează că aceste tendințe de simplificare genetică ar putea duce, în cele din urmă, la o transformare profundă a acarienilor D. folliculorum.
Ei ar putea înceta să mai existe ca entitate distinctă sau ar putea evolua dintr-un parazit într-un simbiot, oferindu-ne chiar un anumit avantaj: acela de a contribui la curățarea porilor înfundați, transformând o prezență microscopică într-o formă neașteptată de beneficiu reciproc.
