Privește o clipă tastatura din fața ta. Fie că scrii pe un laptop lucios sau pe ecranul unui telefon, ordinea literelor te pune la muncă, nu te ajută. Vocale împrăștiate. Cele mai folosite litere cer acrobații ale degetelor.
Dacă ai crezut că aranjamentul AZERTY sau QWERTY a fost desenat de oameni de știință ca să-ți maximizeze viteza, ai plecat pe o pistă greșită. În realitate, folosești o interfață inventată în 1873 pentru a rezolva hibele mecanice ale unei mașini de scris.
Ca să înțelegem de ce, ne întoarcem la Christopher Sholes, americanul care a creat prima mașină de scris cu succes comercial. Primele sale prototipuri semănau cu un pian și aveau literele în ordine alfabetică. Era logic, intuitiv, ușor de învățat. Tehnic, însă, era un coșmar.
Fiecare tastă punea în mișcare o tijă metalică, un mic ciocănel inscripționat cu litera, care lovea panglica îmbibată cu cerneală. Când dactilograful lovea repede două litere vecine – de pildă T și H în engleză –, tije alăturate se ridicau aproape simultan, se izbeau și se blocau.
Mașina se înțepenea. Trebuia să te oprești, să bagi degetele în mecanism – și în cerneală – și să desprinzi manual tijele încurcate. În fața acestei probleme, Sholes a ales o cale radicală: dacă mecanica nu putea fi schimbată, putea fi schimbat omul.
Scopul n-a fost să-i facă pe oameni să scrie mai repede, ci să-i împiedice să blocheze mașina. A analizat engleza pentru a identifica cele mai frecvente perechi de litere și le-a îndepărtat deliberat una de cealaltă pe tastatură.
Așa a apărut QWERTY, din care derivă și AZERTY: un aranjament făcut să introducă o ineficiență anatomică. Te obligă să alternezi mâinile și să parcurgi distanțe mai mari cu degetele, câștigând secunde infime, dar suficiente, ca micile ciocănele să revină la loc fără coliziuni.
Harta tastelor tale este, de fapt, harta constrângerilor tehnice din secolul al XIX-lea. Astăzi, pe tastaturi și ecrane tactile nu mai există tije care să se lovească.
Am putea folosi aranjamente mai logice, precum Dvorak sau Bépo, gândite să reducă oboseala musculară și să crească viteza cu 20 până la 40 la sută. De ce nu o facem?
Economiștii vorbesc despre „dependență de traseu”: în clipa în care tehnologia a permis schimbarea, milioane de oameni știau deja pe de rost AZERTY-ul. Costul reaprendizajului, la scară largă, a fost considerat mai mare decât câștigul de eficiență.
Așa am rămas, împreună, cu o normă învechită, care ne ține încă degetele pe loc din respect pentru o constrângere mecanică dispărută de un secol.
