Cum ar fi să trăiești, fie și pentru o clipă, în pielea altei specii? Să vezi lumea prin ochii ei, să-i simți mirosurile, vibrațiile, poate chiar frica sau curiozitatea.
Aceasta este provocarea de imaginație pe care și-o asumă Rowan Hooper, jurnalist britanic și cercetător prin formație, într-un exercițiu care împinge neurobiologia până la limita dintre știință și vis. De zece ani, Rowan Hooper este redactor-șef la revista New Scientist.
Are un doctorat în biologie evolutivă, a lucrat ca biolog în Japonia și a semnat ani la rând pentru Japan Times. Unele dintre textele sale au apărut în The Guardian, Washington Post și The Economist.
Este un profil obișnuit cu frontierele cunoașterii și cu felul în care ficțiunea bine argumentată poate deschide conversații despre viitor.
Pe 7 martie 2026, el descrie un scenariu imaginar în care neurobiologia — adică studiul creierului — a avansat atât de mult încât permite o tehnologie cu totul nouă: legarea unui creier uman de creierul altei specii. Ideea nu plutește însă în gol.
Din primele decenii ale secolului XXI, înțelegerea creierului a făcut pași uriași: în 2016, cercetători au cartografiat, fără precedent, rețeaua de neuroni din creierul unei muște; în 2013, doi șobolani au fost conectați prin electrozi, schimbând informații senzoriale și reușind să îndeplinească o sarcină fără un stimul direct.
În această lume proiectată, un om de știință ar putea decide să își cupleze propriul creier la cel al unui șobolan, folosind electrozi fără fir. Conexiunea ar lega scalpul uman de țesutul cerebral al animalului, în special de zona vizuală — astăzi, cea mai accesibilă.
Cu ochii închiși, cercetătorul ar putea, teoretic, să vadă prin ochii șobolanului. Realitatea biologică temperează însă fantezia. Șobolanii văd prost, pentru că au doar două tipuri de celule conuri. Experiența ar fi, probabil, dezamăgitoare.
Dar pe măsură ce alte regiuni ale creierului animalelor ar deveni accesibile, tabloul s-ar putea schimba radical: oamenii ar avea impresia că simt întregul univers senzorial al altei specii.
Iar o inteligență artificială ar putea ajuta la interpretarea sau traducerea acestor semnale, înainte de a le transmite creierului uman. Ce experiență ar fi cea mai uluitoare? Zborul. Să percepi curenții de aer, să-ți ajustezi traiectoria dintr-o bătaie de aripi.
Doar că păsările nu au cortex cerebral, iar legătura cu un creier uman ar fi departe de a fi optimă. În schimb, o legătură cu o liliacă — mamifer, ca și noi — ar avea, în teorie, șanse mai bune de compatibilitate.
Oricât de seducătoare ar fi asemenea exerciții de imaginație, ele se lovesc repede de întrebări etice, în primul rând de riscul cruzimii față de animale. În universul schițat de Rowan Hooper, e foarte posibil ca neurobiologii să renunțe rapid la astfel de încercări.
