Două obiecte fabricate de mâna omului se îndepărtează acum de Pământ mai repede decât orice altceva construit vreodată. Fiecare are la bord câte un disc auriu de 30 cm, cu o carcasă din aluminiu acoperită de simboluri gravate.
Nimeni de pe planeta care l-a creat nu mai deține un aparat obișnuit cu care să-l poată asculta.
Aici stă paradoxul: cel mai rezistent lucru ieșit vreodată din atelierele speciei umane se sprijină pe o tehnologie pe care specia umană a părăsit-o acasă cu mult înainte ca discul să ajungă dincolo de Pluto.
Este vorba despre Voyager Golden Record, un disc fonografic din cupru placat cu aur, gândit ca o sticlă aruncată în oceanul interstelar pentru o eventuală civilizație extraterestră inteligentă. Obiectul încape în palmă.
Un înveliș din aluminiu aurit îl protejează și ascunde în interior un ac de citire, alături de gravuri care arată cum trebuie redat discul. Fără cabluri, fără prize, fără cipuri ascunse. Nimic care să se strice în sensul obișnuit al cuvântului.
De ce vinilul învinge orice cip
Alegerea nu a fost una nostalgică. Un suport electronic ar fi avut nevoie de o sursă de energie, de un format de citire legat de epoca sa, de o compatibilitate care se perimează. Vinilul cere un singur lucru: un ac așezat într-o canelură și puțină răbdare.
Nicio baterie nu se consumă într-un disc gravat. Niciun format nu dispare, pentru că nu există un format în sensul software al termenului, ci doar o geometrie fizică pe care o poate descifra orice civilizație capabilă să înțeleagă ce înseamnă o canelură și o vibrație.
Carl Sagan și echipa sa, însărcinați de NASA în anii 1970 să conceapă mesajul, au eliminat din start tehnologiile de stocare electronică ale vremii lor, sortite oricum schimbării. Pe disc se află, mai întâi, sunete. Vântul, ploaia, tunetul.
Se aud cântecele păsărilor și ale balenelor, galopul unui cal, zgomotul unui ciocan pneumatic. Apoi saluturi rostite într-o multitudine de limbi umane, ca o mică centrală telefonică planetară înghețată pentru eternitate.
Sunt înregistrate și sunete de animale, plânsetele bebelușilor, cuvântul „Bună ziua” în nenumărate limbi, fragmente din texte literare și din muzică clasică și modernă.
Deriva tăcută dincolo de heliosferă
Departe. Foarte departe. Cele două sonde ale NASA se află în spațiul interstelar, dincolo de heliosferă. Voyager 1 a trecut această graniță în 2012, Voyager 2 în 2018.
Au ieșit de mult din zona de influență directă a Soarelui, bula protectoare care delimitează ceea ce încă mai numim, din obișnuință, sistemul nostru solar. Cele două sonde continuă să se îndepărteze, fiecare într-o direcție diferită a cerului.
Voyager 1 a ales o traiectorie mai scurtă și mai rapidă, așa că astăzi se deplasează puțin mai repede decât sora sa geamănă și se află mai departe, cele două îndepărtându-se una de cealaltă în fiecare an. Nu vizează nicio stea anume.
Plutesc în derivă, tăcute, cu majoritatea instrumentelor deja oprite, având la bord acel disc auriu pe care nimeni, pe planeta care l-a fabricat, nu mai are acasă ceva cu care să-l pună în mișcare.
