Au renunțat la sângele roșu ca să supraviețuiască. În apele înghețate ale Antarcticii trăiesc niște pești care nu au hemoglobină, iar adaptarea lor a funcționat timp de milioane de ani. Întrebarea care îi frământă acum pe biologi este dacă această soluție extremă mai are vreun viitor.
Cum a devenit o mutație letală un avantaj
Explicația supraviețuirii lor începe cu oxigenul. Apele reci din jurul Antarcticii păstrează dizolvat mult mai mult oxigen decât mările calde, iar strămoșii acestor pești plecaseră deja la drum cu anumite toleranțe la frig. Fără aceste avantaje, povestea lor s-ar fi oprit demult.
Ipoteza amintește de ceea ce bănuia, în anii 1950, biologul norvegian care a descris pentru prima oară sângele acestor creaturi. Ceea ce pentru un pește obișnuit ar însemna o condamnare devine, la temperaturi scăzute, doar o chestiune minoră.
Mutația care a dezactivat genele hemoglobinei nu a fost aleasă pentru vreun beneficiu ascuns. Pur și simplu a avut norocul să nu fie sancționată de un mediu bogat în oxigen, dispus să ierte o asemenea lipsă.
Odată ce primii supraviețuitori s-au stabilit, evoluția a intrat în acțiune și a reglat restul: inimi mai mari, vase de sânge dilatate, mitocondrii reconfigurate. Un defect congenital a fost transformat, în timp, într-un mod de viață funcțional.
Încălzirea oceanelor le poate aduce sfârșitul
Dar adaptarea are o fisură și depinde integral de apa rece. Dacă Oceanul de Sud se încălzește, oxigenul dizolvat scade, iar marja subțire pe care se sprijină acești pești fără plan B s-ar putea topi mai rapid decât gheața marină care îi înconjoară.
