Patruzeci de milioane de oameni priveau cum li se evaporă sub picioare sursa de viață. În mai puțin de o jumătate de secol, unul dintre cele mai mari lacuri de pe continentul african a încetat să mai existe pe hărți așa cum îl știau bunicii lor.
În 1963, Lacul Ciad strălucea pe o suprafață de aproximativ 25 000 de kilometri pătrați. Patruzeci și cinci de ani mai târziu, apele sale abia dacă mai acopereau o zecime din acest teritoriu.
Este o prăbușire atât de abruptă, încât pare desprinsă dintr-un scenariu apocaliptic, dar cifrele reci spun o poveste mult mai tulburătoare decât orice ficțiune.
Barajele și seceta au secat râurile care hrăneau lacul
Un singur râu ținea totul în viață. Chari și afluentul său, Logone, izvorăsc din munții îndepărtați ai Republicii Centrafricane și călătoresc sute de kilometri pentru a hrăni lacul. Fără aceste cursuri de apă, bazinul ar fi un deșert de mult.
Iar în ultimele decenii, oamenii au transformat acest sistem fragil într-o armă cu foc automat. Barajele au început să apară pe râuri, nu pentru a stoca apa, ci pentru a o devia către câmpurile de irigații. Fiecare hectar de cultură nouă în amonte a însemnat un hectar de lac secat în aval.
Mecanismul a fost nemilos de simplu și de eficient. În timp ce cerul își reținea ploile, mâna omului termina treaba pe care seceta o începuse. Anii 1973, 1984 și 2008 au adus secete dramatice care au crăpat pământul și au secat speranțele. Dar vina nu poate fi aruncată doar asupra norilor.
Populația din bazinul hidrografic s-a dublat în această perioadă, iar suprafețele irigate s-au multiplicat de patru ori între 1983 și anii următori. Cererea de apă a explodat într-un ritm cu care natura nu a avut cum să țină pasul.
Cei care trăiesc din uscat se opun salvării lacului
Astăzi, pescarii care aruncau odinioară plasele în ape bogate scot tot mai puțin din ele. Speciile de pești care numărau aproximativ 135 în anii 1960 au început să dispară, iar capturile anuale au scăzut de la aproximativ 80 000 de tone în 1960 la mai puțin de 50 000 de tone în 2000.
Familii întregi care trăiau din această abundență au rămas fără sursa de venit. Paradoxul acestei drame este că unii locuitori au început să se opună salvării lacului. Pe măsură ce apele s-au retras, au lăsat în urmă soluri fertile, care aduc acum venituri bune celor care le cultivă.
O parte din populația care trăia din apă trăiește acum din lipsa acesteia, iar reumplerea bazinului ar însemna inundarea propriilor mijloace de subzistență. În ciuda acestei situații aparent fără ieșire, datele recente arată o ușoară stabilizare.
Lacul nu se mai retrage cu aceeași viteză ca în perioada 1963-1990, deși nu și-a recăpătat nici pe departe strălucirea de odinioară. Este o pauză fragilă într-o luptă inegală, în care un ecosistem întreg așteaptă să vadă dacă omul își poate repara propria greșeală.
