Producția de făină și ulei de pește, ingrediente esențiale pentru hrana utilizată în acvacultura industrială, se bazează în mare parte pe capturarea unor specii de pești mici pelagici, precum hamsiile, sardinele sau guvizii.
Acest comerț global, evaluat la câteva miliarde de dolari, a fost recent analizat de o echipă de cercetători de la Universitatea din Columbia Britanică (UBC), care a elaborat prima bază de date georeferențiată și publică a fabricilor de producție a făinii și uleiului de pește (denumite în continuare FMFO).
Studiul, publicat în Science Advances, a identificat un total de 506 astfel de facilități, aparținând unui număr de peste 400 de companii diferite, distribuite în 63 de țări.
Cei mai mari producători sunt state cu resurse piscicole bogate, Peru ocupând primul loc cu 125 de fabrici, urmat de Mauritania cu 42 și Chile cu 39. Centre de producție semnificative se găsesc și în Vietnam, China, Danemarca și Statele Unite.
Pentru realizarea acestei cartografieri, oamenii de știință au coroborat diverse surse de informații, incluzând imagini satelitare, registre guvernamentale, date de pe site-urile companiilor și certificări de mediu, cu scopul de a spori transparența într-un sector industrial important, dar insuficient cunoscut.
Importanța acestei cartografieri derivă din faptul că aproximativ 40% din producția de FMFO provine din pești sălbatici întregi, și nu din deșeuri rezultate din prelucrarea peștelui sau din industria piscicolă.
Aceste specii de pești mici, situate la baza lanțului trofic marin, joacă un rol ecologic fundamental, servind drept hrană pentru păsări de mare, mamifere marine și pești prădători mari.
De asemenea, ele reprezintă o sursă de alimentație pentru milioane de oameni din țările de coastă cu venituri mici.
Dependența industriei FMFO de aceste resurse poate amenința securitatea alimentară a anumitor populații și poate încuraja practici de pescuit nesustenabile, ridicând probleme de justiție socială și echitate.
În ciuda progreselor realizate prin această cartografiere, anumite zone rămân slab documentate. În China, de exemplu, numeroase facilități sunt dificil de identificat din cauza lipsei de transparență, a barierelor lingvistice și a accesului restricționat la datele oficiale.
În Africa de Vest și Asia de Sud-Est, cercetătorii s-au confruntat cu dificultăți cauzate de lipsa datelor statistice privind pescuitul, acestea fiind adesea rare, incomplete sau inaccesibile.
Autorii studiului consideră această bază de date un punct de plecare, recomandând implementarea unor audituri independente, raportări publice obligatorii și actualizări periodice pentru a monitoriza mai eficient evoluția acestui sector. În fața acestor provocări, sunt explorate soluții alternative.
Unele fabrici din Scandinavia, de exemplu, utilizează tehnologii avansate și se aprovizionează în principal cu deșeuri din industria de prelucrare a peștelui, adoptând o abordare mai circulară.
Alte direcții promițătoare includ utilizarea făinurilor de insecte, a proteinelor vegetale sau a microalgelor ca substituenți în hrana pentru acvacultură.
Totuși, se subliniază că soluțiile tehnice nu sunt suficiente, fiind necesare și voință politică, transparență și un angajament real din partea companiilor și a comunităților implicate.
Dat fiind că peste jumătate din peștele consumat la nivel mondial provine din acvacultură, dezvoltarea unor practici mai durabile, care să respecte ecosistemele marine, drepturile pescarilor artizanali și echilibrul alimentar global, reprezintă o provocare complexă.
Modul în care acest sector va evolua pentru a reconcilia obiectivele de producție cu necesitatea de transparență și responsabilitate rămâne un aspect important pentru viitor.
