Povestea mumificării umane tocmai s-a schimbat radical. Mult timp, am privit Egiptul antic drept etalonul suprem al tehnicilor funerare sofisticate. Apoi au apărut dovezi care mută originea acestor practici cu milenii în urmă și cu mii de kilometri spre est.
Un grup de arheologi a identificat cele mai vechi momii umane cunoscute până acum, îngropate de 10.000 de ani în solurile Asiei de Sud-Est.
Metoda de conservare folosită acolo nu seamănă cu nimic din ceea ce știam, iar ingeniozitatea ei recuperează o tradiție străveche pe care abia acum începem să o înțelegem. Studiul, publicat în revista PNAS, schimbă primele capitole ale istoriei funerare.
În vreme ce Europa abia ieșea din ultima perioadă glaciară, comunități de vânători-culegători din China, Filipine, Laos, Thailanda, Malaezia și Indonezia stăpâneau deja tehnici de conservare a corpului surprinzător de elaborate.
Această reordonare cronologică împinge începuturile mumificării cu câteva milenii mai devreme decât credeam și așază Asia de Sud-Est în centrul unei istorii considerate până acum apanajul Egiptului sau al culturilor de pe țărmul mediteranean.
Celebrele mumii din Chile și Egipt, multă vreme considerate cele mai vechi, sunt devansate de aceste practici asiatice cu cel puțin 5.000 de ani.
Totul a pornit de la o enigmă arheologică: skeleți găsiți pe întinderi vaste din Asia de Sud-Est, datați între 4.000 și 12.000 de ani, în poziții imposibile. Oasele erau „hiperflexate”, adică pliate în posturi fetale atât de extreme încât depășeau flexibilitatea naturală a corpului.
Această contorsionare i-a nedumerit pe cercetători decenii la rând. Cum puteau rămâne corpurile astfel după moarte?
Răspunsul a apărut odată cu reconstituirea unui gest precis: o ligatură strânsă, aplicată imediat după deces, fixa corpul într-o postură cu semnificație rituală, pregătindu-l pentru procesul de mumificare. Apoi a venit proba materială.
Analizele la nivel microscopic, folosind difracția razelor X și spectroscopia în infraroșu, au scos la iveală o combinație de indicii greu de ignorat: decolorări cauzate de funingine, urme de expunere îndelungată la căldură blândă și, în același timp, absența arsurilor tipice incinerării.
Din aceste semne discrete s-a conturat o practică funerară cu o logică limpede. Morții erau suspendați deasupra unor focuri la temperatură joasă, pentru perioade lungi, iar fumul usca lent țesuturile.
Treptat, corpurile se transformau în mumii naturale, pielea înnegrindu-se complet sub acțiunea combinată a căldurii și a compușilor chimici din fum. Un exemplu concret vine din Guangxi, China: o mumie și un craniu vechi de 7.000 de ani, documentate de Zhen Li și Hirofumi Matsumura.
Ceea ce dă însă greutate acestei descoperiri nu este doar vechimea ei, ci continuitatea. În 2019, în Papua indoneziană, cercetătorii i-au putut observa pe Dani și Pumo, comunități care încă practică ritualuri similare.
Această întâlnire neașteptată a oferit cheia interpretării: mumificarea prin afumare nu urmărea neapărat conservarea pe termen lung, ci menținerea, pentru o vreme, a unei prezențe simbolice a strămoșilor în viața comunității.
În climatul tropical umed al Asiei de Sud-Est, unde descompunerea este accelerată, fumul și căldura joasă reprezentau probabil metoda cea mai eficientă de a întârzia sfârșitul firesc al materiei. Dar dincolo de tehnică, se întrevede o filozofie a morții.
Rituale precum ligaturarea corpului și afumarea lentă par să fi făcut posibil ca cei dispăruți să rămână „printre vii”, într-o formă tangibilă, pentru o perioadă limitată.
Pentru populațiile preistorice care au dezvoltat aceste practici, moartea nu punea o linie de demarcație definitivă între lumi, ci deschidea o fereastră în care conviețuirea simbolică era încă posibilă.
Acest orizont cultural, surprinzător de sofisticat, reconfigurează felul în care privim comunitățile de vânători-culegători din regiune. Descoperirea se potrivește, spun cercetătorii, cu un scenariu migraționist mai amplu pentru Asia de Sud-Est.
Două valuri distincte ar fi modelat regiunea: un prim val de vânători-culegători, purtători ai acestor ritualuri funerare, ajunși aici acum circa 65.000 de ani, urmat mult mai târziu de agricultorii neolitici.
Împreună, aceste date sugerează o istorie mai bogată și mai veche a inovării umane decât ne-am obișnuit să credem.
Reconstituind gesturi, focuri și fumuri de acum multe milenii, această cercetare readuce la viață o lume care nu și-a scris povestea pe papirus sau în piatră, ci în fibrele întunecate ale pielii conservate.
Și ne amintește că rafinamentul cultural și ingeniozitatea nu aparțin doar civilizațiilor recente, ci își au rădăcinile într-un trecut îndepărtat, încă plin de surprize.
