Multă vreme am măsurat inteligența în miliarde de neuroni. Cu cei 86 de miliarde ai noștri, am presupus că oamenii domină arta deciziei.
Dar un vierme de un milimetru, cu abia trei sute de celule nervoase, contrazice liniștit această certitudine: cercetători din California au observat că nu acționează automat, ci cântărește riscurile înainte de a ataca. O subtilitate greu de ignorat.
În lumea microscopică, Pristionchus pacificus împarte terenul și mesele de bacterii cu Caenorhabditis elegans, un alt nematod bine cunoscut în laboratoare. Când hrana se împuținează, P. pacificus își folosește colții. Numai că agresivitatea lui are reguli.
Echipa de la Institutul Salk a observat că viermele își ajustează cu grijă mușcătura în funcție de cine are în față: asupra larvelor, vulnerabile, atacul este letal și devine hrană ușoară; în fața unui adult, mult mai impunător, mușcătura nu urmărește să ucidă, ci doar să alunge intrusul.
Un avertisment teritorial, nu o execuție. Această schimbare de registru trădează un tip de analiză atribuită până acum mai ales vertebratelor: evaluarea costurilor și beneficiilor. Din punct de vedere fizic, P. pacificus poate ucide și un adult.
Însă rețeaua lui neuronală, minimală, „calculează” că miza nu merită prețul: un duel pe viață și pe moarte cu un adversar de aceeași talie cere energie critică și aduce riscuri serioase de rănire. Așa că își dozează răspunsul pentru câștig maxim (păstrarea teritoriului) cu risc minim.
Iar dacă amenință cu adevărat foametea, ecuația se schimbă din nou: viermele devine vizibil mai agresiv față de oricine. Integrează în timp real mai multe variabile — nivelul de foame, mărimea adversarului, pericolul — și își ajustează comportamentul.
În experimente, scena era limpede: după o mușcătură de la P. pacificus, C. elegans se retrăgea rapid, semn că mesajul fusese înțeles fără a fi nevoie de o confruntare mortală. Cum poate un sistem cu doar câteva sute de neuroni să țină toate aceste fire logice în mână?
Indiciul vine din chimie: finețea dozajului dintre doi neurotransmițători, dopamina și octopamina. Atunci când cercetătorii au blocat dopamina, viermii au adoptat un comportament strict teritorial, axat pe intimidarea adulților.
Când au oprit octopamina, s-au transformat în vânători necruțători de larve. Decodând funcționarea acestui circuit biologic minuscul, oamenii de știință speră să ajungă la rădăcinile cele mai vechi ale deciziei.
O demonstrație că natura nu are nevoie de creiere voluminoase pentru a produce strategi remarcabili.
