Un foc de tun a străpuns tăcerea de pe orbită. Apoi, timp de aproape două decenii, nimeni n-a avut voie să spună că arma a existat. Abia după căderea Uniunii Sovietice, povestea a început să iasă din umbră. În anii 1970, lumea vedea altceva.
Sovieticii își etalau stațiile Salyut ca pe niște bijuterii științifice, iar discursul public respira pace și progres. Se vorbea despre experimente în imponderabilitate, despre privirea atentă asupra Pământului, despre un viitor în care spațiul părea un bun comun al omenirii.
Numele Salyut, care trimitea la un salut, la o reverență, întărea acea imagine. Doar că realitatea era împărțită în două. Trei dintre stațiile care purtau acest nume nu făceau parte din programul civil.
Sub eticheta liniștitoare se ascundea un proiect militar atât de sensibil încât abia după decenii și-a primit adevăratul nume în public: Almaz, adică diamantul.
Un tun automat a tras de pe orbită
Almaz fusese creat la începutul anilor 1960, departe de ochii curioșilor. Obiectivul nu avea nimic de-a face cu știința așa cum era ea prezentată în comunicate.
Era, de fapt, o rețea de stații de recunoaștere cu echipaj, concepute să spioneze Pământul de sus, cu o precizie pe care puțini și-o imaginau. Între 1973 și 1976, trei dintre aceste mașini au ajuns pe orbită sub identități civile false: Salyut 2, Salyut 3 și Salyut 5.
Prima a cedat la scurt timp după lansare și nu a apucat să-și îndeplinească misiunea. Celelalte două au găzduit echipaje și au funcționat conform planului. Salyut 3, cunoscută în dosare sub codul Almaz OPS-2, era un concentrat de spionaj.
Avea la bord patru camere capabile să distingă detalii de treizeci de centimetri de la sute de kilometri altitudine. Practic, puteai să deosebești obiecte surprinzător de mici de pe suprafața planetei. Dar adevărata enigmă nu era în lentile. Era în armament.
La bord se afla un tun automat Rikhter R-23M, calibrul 23 mm, încărcat cu treizeci și doi de obuze. Versiunea modificată, botezată Kartech, fusese proiectată de Aron Abramovitch Rikhter, inginerul care stătuse și în spatele armamentului bombardierului supersonic Tupolev Tu-22.
O artilerie născută pentru războiul aerian fusese mutată într-un loc în care nimeni nu o mai folosise. Iar acel tun a tras. Testul s-a petrecut pe orbită, iar R-23M a devenit, în acel moment, singura armă de acest fel activată vreodată în spațiu.
Frontiera înarmată a cursei spațiale
Operațiunea a fost un exercițiu de echilibru extrem. În imponderabilitate, reculul putea să rotească stația, să o scoată de pe ax sau să o arunce în derivă. Pentru a compensa forța, controlorii de la sol au aprins simultan propulsoarele.
O manevră de o finețe rară, care nu a mai fost repetată de atunci. Între salva istorică și distrugerea programată a stației au trecut doar douăzeci și patru de ore. A doua zi, Salyut 3 reintra distructiv în atmosferă, deasupra Pacificului. De ce ar fi pus cineva un tun pe o stație spațială?
Pentru că Moscova nu avea încredere în Statele Unite. Apropierea navelor americane de sateliții sovietici fusese citită ca o posibilă pregătire a unui atac. În viziunea sovietică, arma putea fi ultima apărare împotriva unei agresiuni orbitale. Timp de ani, existența tunului a fost negată.
Salyut 3 a rămas în istoria publică drept o stație științifică, iar programul Almaz a continuat să existe doar în documente clasificate. Abia în 1991, după prăbușirea URSS, confirmarea a ieșit la lumină. Acum, povestea lui Almaz schimbă felul în care privim întreaga cursă spațială.
Spațiul nu a fost doar o scenă pentru recorduri și colaborare. A fost, în același timp, o zonă de frontieră înarmată, unde etichetele pașnice puteau acoperi unelte de război. Iar atunci când marile puteri vorbesc din nou despre militarizarea orbitei, episodul de la Salyut 3 revine ca un semnal.
Câte alte adevăruri orbitale ar putea exista, chiar acum, deasupra capetelor noastre, fără să știm?
