Sub tropicele Asiei de Sud-Est, un teritoriu cât întreg Luxemburgul zace captiv între uscat și apă, o moștenire tăcută a unui vis economic care s-a spulberat în mai puțin de un deceniu.
Aproximativ 250.000 de hectare de iazuri de creveți părăsite își arată acum scheletul: diguri surpate, porți de metal roase de rugină și bălți stătătoare care nu mai cunosc ritmul valurilor. Este un șantier naval fantomă, doar că aici nu corăbiile au fost alungate, ci însăși marea.
Totul a început cu o goană după bani rapizi. În anii ’80 și ’90, pădurile de mangrove – acele fortărețe verzi care țin țărmul în viață – au căzut sub săpăturile fermierilor de creveți, convinși că aurul roz al apelor calde le va umple buzunarele.
Indonezia a plătit cel mai scump preț: în 1999, 350.000 de hectare de mangrove au fost rase de pe suprafața arhipelagului, cea mai accelerată defrișare de acest tip din lume, potrivit datelor Băncii Mondiale.
Dar febra profitului a fost curmată brutal de un inamic invizibil: sindromul punctului alb, un virus care ucidea creveții în doar câteva zile. Peste noapte, operatorii au abandonat afacerile, lăsând în urmă infrastructuri pe care nimeni nu și-a asumat vreodată să le întrețină.
În Indonezia, mai mult de jumătate din acele ferme cioplite în pădurea de mangrove au rămas pur și simplu în paragină.
De ce natura nu-și revine singură după abandon
Autoritățile au promis, în cele din urmă, să repare răul: peste 300.000 de hectare de bazine inactive ar urma să fie revitalizate, pentru a relansa pescuitul și a opri noi tăieri de pădure. Doar că natura, contrar așteptărilor, nu pare să-și găsească singură calea de întoarcere.
S-ar zice că un iaz lăsat în pace ar redeveni, încet-încet, mangrovă. Realitatea din teren spune altceva: bazinele abandonate își păstrează structura, dar rămân captive între două stări – nici complet închise, nici cu adevărat deschise spre mare.
Apa stagnează, sălcie, lipsită de pulsul mareelor care hrănește rădăcinile copacilor. Cercetătorii vietnamezi au observat exact același blocaj în provincia Ben Tre, unde fostele ferme continuă să strice echilibrul hidrologic natural al întregului litoral. Soluția, însă, nu este deloc simplă.
Un studiu publicat în jurnalul PLOS One atrage atenția asupra unui detaliu esențial: nu e suficient să scoți porțile vechilor iazuri. Digurile trebuie demolate complet, pentru ca apa dulce și apa sărată să se poată amesteca în proporțiile potrivite.
Fără acest pas, semințele de mangrove nu primesc niciodată inundația necesară pentru a germina. Iar atunci când metoda este aplicată corect, rezultatele sunt greu de crezut.
În Ben Tre, o simplă săpătură de 25 de centimetri a prelungit timpul de inundație de la 463 la 7.597 de ore pe an, transformând radical șansele de supraviețuire ale puieților plantați.
După zece ani, diferența este uluitoare: zona excavată a acumulat 98,7 tone de biomasă la hectar pentru o singură specie, în timp ce zona lăsată închisă abia a atins 1,04 tone. De o sută de ori mai mult lemn, mai multe rădăcini și mai multă viață, pentru aceeași perioadă de așteptare.
Cât de mult durează până când marea se întoarce
Timpul, de altfel, este o variabilă pe care nimeni nu o poate grăbi.
Pe insula Pulau Ubin din Singapore, un sit plantat cu mangrove înainte de a fi transformat în iazuri de acvacultură în anii ’90, apoi abandonat în 2001, a avut nevoie de peste două decenii pentru ca un proiect structurat de restaurare – coordonat de organizația parcurilor naționale și o bancă locală – să atace în sfârșit digurile și să readucă apa mării în circuit.
În Bali, pe estuarul Perancak, transformarea vechilor ferme a început mai devreme, la începutul anilor 2000, când un institut local de cercetare a transformat bazinele experimentale în adevărate laboratoare în aer liber.
Iar sub noroiul acestor foste iazuri, cercetătorii au descoperit o comoară nevăzută: în bazine abandonate de zece până la douăzeci și doi de ani, solul adânc ascunde rezervoare de carbon care depășesc 865 de tone la hectar, aproape cât cele 1.030 de tone măsurate într-o pădure de mangrove intactă.
Potențialul de regenerare există, deci, îngropat sub tone de pământ, așteptând ca cineva să aibă curajul să redeschidă porțile.
Și totuși, la scară globală, eforturile rămân palide în fața prăpastiei lăsate în urmă: doar 13.000 de hectare au fost restaurate în Thailanda și câteva mii în Vietnam, potrivit specialiștilor din domeniu. O picătură într-un ocean de pământ mort, care încă mai poate fi readus la viață.
