Poate ați observat deja acel privit obsedant, acea incapacitate de a se deconecta, acel refuz categoric de a renunța la jucăria preferată. V -ați gândit că, probabil, câinele dumneavoastră este pur și simplu entuziast, poate chiar prea motivat.
Dar un nou studiu, publicat în revista Scientific Reports, vine să pună un nume pe acest comportament: dependență. Și o treime dintre câinii testați suferă de ea în mod real.
În lumea canină, unii proprietari folosesc de mult timp o expresie familiară pentru a-și descrie companionii incapabili să renunțe la minge: „dependenți de minge”. Această poreclă, folosită cu afecțiune sau exasperare, în funcție de caz, părea să țină de un antropomorfism excesiv.
La urma urmei, putem vorbi cu adevărat despre dependență pentru un comportament atât de natural precum jocul la un animal? Stefanie Reimer, biolog comportamental la Institutul de Cercetare Messerli pentru interacțiunea om-animal din Viena, și-a pus exact această întrebare.
Echipa sa a publicat acum primul studiu științific care documentează empiric comportamentul adictiv la câini. Rezultatele acestei cercetări transformă înțelegerea noastră asupra graniței dintre motivația sănătoasă și dependența patologică.
Oamenii de știință știau deja că este posibil să se inducă comportamente adictive la animale de laborator, precum șobolanii, în special pentru a studia mecanismele tulburărilor legate de consumul de substanțe la oameni.
Însă întrebarea rămânea deschisă: pot și alte animale să dezvolte spontan dependențe în mediul lor natural? Pentru a răspunde acestei întrebări, cercetătorii au aplicat câinilor aceleași criterii de diagnosticare utilizate pentru a identifica dependența la oameni.
Studiul a inclus 105 câini, majoritatea din rasele Malinois, Border Collie și Labrador Retriever, toți fiind descriși de proprietarii lor ca având o atracție deosebită pentru jucării. Protocolul de studiu a fost simplu, dar revelator.
Cercetătorii au observat reacțiile animalelor la jucăria lor favorită în diferite situații: jucăria accesibilă, jucăria vizibilă, dar inaccesibilă, și jucăria complet retrasă. De asemenea, au propus alternative, cum ar fi recompense sub formă de hrană sau alte forme de joc cu stăpânul.
Rezultatele au depășit așteptările. Din cei 105 câini testați, 33 au prezentat comportamente pe care oamenii de știință nu ezită să le califice drept adictive. Aceste animale manifestau o fixație care depășea cu mult simpla preferință sau entuziasm.
Unul dintre subiecții studiului, un câine Malinois, încerca disperat să ajungă la o jucărie așezată pe un raft înalt, demonstrând o determinare uimitoare. Comportamentele observate la acești câini dependenți prezintă paralele tulburătoare cu dependența umană.
Unii rămâneau imobili, concentrați pe jucăria așezată la înălțime, incapabili să-și mute atenția în ciuda solicitărilor stăpânului. Alții refuzau categoric să se joace altfel, ignorând propunerile de interacțiune alternativă.
Poate cel mai revelator semn a fost refuzul unei recompense alimentare gratuite. Imaginați-vă: un câine care refuză mâncarea pentru a rămâne concentrat pe o jucărie pe care nici măcar nu o poate atinge.
Această renunțare la o recompensă imediată în favoarea unui obiect inaccesibil corespunde exact cu ceea ce psihiatrii numesc o motivație „excesivă și inadaptată”, un criteriu fundamental în diagnosticul dependenței la om. Dar experiența cea mai elocventă a vizat retragerea completă a jucăriei.
Unii câini erau pur și simplu incapabili să-și regăsească calmul timp de un sfert de oră după dispariția obiectului râvnit. Ritmul lor cardiac rămânea anormal de ridicat, mărturisind o stare de alertă prelungită și o frustrare intensă, tipice sevrajului.
Cercetătorii au observat că primele semne ale acestor comportamente excesive apar, de obicei, încă de la stadiul de cățeluș.
Un studiu complementar este în curs de desfășurare pentru a determina dacă anumite rase, în special câinii de muncă selecționați pentru motivația și perseverența lor, prezintă o vulnerabilitate crescută la dependența de jucării.
Această pistă genetică ridică întrebări fascinante despre consecințele neintenționate ale selecției artificiale. Favorizând trăsături precum obsesia pentru minge la câinii de pază sau de vânătoare, am creat, oare, linii predispuse să dezvolte comportamente compulsive?
Stefanie Reimer dorește să îi liniștească pe proprietarii ai căror câini pur și simplu adoră să se joace. Granița dintre entuziasmul sănătos și dependența patologică este clară: un câine echilibrat poate fi foarte motivat de jucăria sa, dar acceptă fără dificultate întreruperea jocului.
În schimb, pentru cazurile extreme, măsurile terapeutice se pot dovedi necesare pentru a reduce obsesia.
Paralelele cu tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD) interesează în mod special cercetătorii, care văd în acești câini dependenți un model potențial pentru o mai bună înțelegere a ADHD-ului la oameni.
Această cercetare deschide o fereastră neașteptată către viața mentală a companionilor noștri. Ea ne reamintește că, în spatele comportamentelor pe care le găsim amuzante sau atrăgătoare, se ascund uneori mecanisme neurologice complexe, capabile să deriveze spre patologie.
Data viitoare când veți vedea un câine fixând disperat mingea, s-ar putea să priviți acest spectacol cu alți ochi.
