Totul a început în 1900, în largul insulei Antikythera, acolo unde pescarii de bureți au dat peste epava unei galere romane de 40 de metri, cu o greutate estimată la 300 de tone. Nava, scufundată în jurul anului 60 î.
Hr., ascundea un adevărat tezaur: statui din bronz și marmură, amfore și alte bogății care au transformat locul într-o comoară arheologică. Dar recuperarea acestor bunuri nu a fost deloc lipsită de sacrificii.
Operațiunile de scufundare, care au durat până în septembrie 1901, s-au încheiat tragic: un pescar și-a pierdut viața, iar alți doi au rămas paralizați, victime ale accidentelor de decompresie. Costul uman al acestei expediții a fost plătit înainte ca obiectul să-și dezvăluie vreun secret.
În mijlocul acestor splendori estetice, un bloc aparent banal trecea aproape neobservat. Avea dimensiunea unui dicționar, era acoperit de inscripții grecești și de roți dințate, dar nimeni nu bănuia ce ascunde cu adevărat.
Ani la rând, niciun specialist nu a reușit să interpreteze acea „piatră” mâncată de sare. Coroziunea marină sudase metalul și calcarul într-o masă compactă, iar orice încercare de a o deschide cu dalta ar fi distrus-o iremediabil.
Dinții roților și textele gravate rămâneau invizibili sub crustă, iar obiectul părea sortit uitării.
Razele X scot la lumină un mecanism desăvârșit
Primele progrese au venit abia la mijlocul secolului al XX-lea, când istoricul științei Derek de Solla Price a folosit radiografia clasică pentru a privi dincolo de suprafață. Dar adevărata revoluție avea să vină peste încă o jumătate de secol.
În septembrie 2005, o echipă de cercetători a recurs la o tehnologie neobișnuită: un scanner industrial cu raze X microfocalizate, construit special de compania britanică X-Tek Systems, folosit de obicei pentru inspecția pieselor aeronautice.
Combinat cu tehnica de cartografiere a texturii polinomiale dezvoltată de Hewlett-Packard, acest echipament a fost folosit pentru a examina un artefact grecesc vechi de două mii de ani. Rezultatul a depășit orice așteptare.
Scanerul a dezvăluit caracteristicile interne ale celor 82 de fragmente supraviețuitoare, iar sub coroziune au apărut detalii invizibile de milenii: mii de caractere de text, ascunse în interiorul fragmentelor, care nu fuseseră citite de peste două mii de ani.
În noiembrie 2006, la o conferință internațională de la Atena, rezultatele au fost anunțate oficial și publicate în revista Nature. Comunitatea științifică a realizat atunci că avusese în fața ochilor, timp de mai bine de un secol, un obiect de o complexitate uluitoare pentru epoca sa.
Mecanismul, construit spre sfârșitul secolului al II-lea î. Hr., conținea treizeci de roți dințate din bronz și numeroase inscripții astronomice. Din punct de vedere tehnic, era mai avansat decât orice dispozitiv cunoscut pentru cel puțin un mileniu după el. Funcția sa principală?
Un calendar astronomic capabil să urmărească simultan mai multe cicluri cerești.
Un utilizator din Antichitate răsucea o manivelă laterală, iar mâinile cadranelor din față și din spate indicau cu o precizie formidabilă poziția soarelui și a lunii în zodiac, fazele lunii, pozițiile planetelor și chiar datele Jocurilor Olimpice.
Ciclul Saros și geniul uitat al inginerilor greci
Ceea ce i-a fascinat însă cel mai mult pe cercetători a fost sistemul de predicție a eclipselor. Mașina folosea un ciclu babilonian din secolul al VII-lea î. Hr., cunoscut sub numele de ciclul Saros, care număra 223 de luni lunare.
Cunoștințe mesopotamiene străvechi, importate și miniaturizate de inginerii greci într-o cutie de bronz ținută în palmă. Pe spatele mecanismului, un cadran Saros de 223 de luni era înconjurat de glife descriptive: fiecare glif care apărea într-o anumită lună semnala o eclipsă prezisă.
Doi ani mai târziu, o publicație din 2008 a descifrat și mai mult semnificația acestor glife, indicând dacă eclipsa era lunară sau solară, vizibilitatea ei posibilă și ora din zi. Rămâne însă o întrebare care continuă să-i dezbine pe specialiști: cine a putut proiecta un astfel de obiect?
Ipoteza cea mai plauzibilă îl leagă de școala filosofului stoic Poseidonios din Rodos, pe care Cicero însuși o vizitase în 79-78 î. Hr. și despre care relatase că producea astfel de dispozitive. Dar aceasta rămâne doar o ipoteză, nu o certitudine gravată în bronz.
Cert este că mașina Antikythera a demolat definitiv ideea unei Antichități rudimentare din punct de vedere tehnologic. Abia ceasurile astronomice europene din Renaștere, paisprezece secole mai târziu, au atins un nivel comparabil de complexitate mecanică.
Scanerul industrial nu a scos la iveală doar un angrenaj: a rescris, fragment cu fragment, întreaga istorie a ingineriei antice.
