Sub o pânză de beton alb, întinsă pe colina din Trapani, zac încă, intacte, rămășițele unui sat întreg. Fundațiile caselor, mobilierul, obiectele de zi cu zi – toate au rămas înghețate în locul exact unde le-a prins dezastrul.
Suprafața uriașă, de aproximativ 85 000 m², nu este doar o simplă placă de ciment; este un giulgiu turnat peste o rană pe care nimeni n-a mai deschis-o de atunci. Totul a început într-o noapte de ianuarie, când pământul a început să urle.
Pe 15 ianuarie 1968, un cutremur devastator, cu magnitudinea de 6,5 pe scara Richter, a scuturat valea râului Belice, în sud-vestul Siciliei. Gibellina și satele din jur s-au prăbușit în doar câteva secunde, iar zeci de mii de oameni au rămas fără adăpost.
Bilanțul exact al victimelor este încă neclar, dar ceea ce s-a întâmplat după acea noapte a fost la fel de neobișnuit ca și cutremurul însuși: ruinele n-au fost nici curățate, nici reconstruite. Au fost lăsate să stea, martore mute ale propriei dispariții.
Artistul care a ales dărâmăturile în locul noului oraș
Solul instabil a dictat ca noul oraș să fie construit în altă parte, la aproximativ 20 de kilometri distanță.
Gibellina Nuova a prins contur prin viziunea unor artiști și arhitecți italieni de renume, iar în 1980, primarul Ludovico Corrao i-a invitat pe aceștia să creeze opere pentru comunitatea nou-formată. Printre invitați s-a numărat și Alberto Burri, un artist deja consacrat pe plan internațional.
Însă maestrul a refuzat să lucreze în orașul nou. Privirea i s-a oprit asupra vechilor dărâmături, iar ideea care avea să-i consume restul vieții a fost una radicală: să acopere complet ruinele cu o turnare de beton alb.
Lucrările au început în 1984, dar proiectul a fost sortit unor întreruperi lungi. Fondurile s-au epuizat rapid, iar în 1989, doar o treime din suprafață fusese acoperită. Burri a murit în 1995, fără să-și vadă opera finalizată.
Abia între 2011 și 2015, o a doua fază de construcție a dus proiectul la capăt, iar pe 17 octombrie 2015, la centenarul nașterii artistului, Cretto a fost inaugurat.
Un labirint de beton care păstrează vie amintirea
Rezultatul este o structură impresionantă: un dreptunghi de 350 de metri pe 280 de metri, cu o înălțime de 1,50 de metri, susținut de o armătură de oțel. Privit de sus, ansamblul seamănă cu un imens puzzle crăpat, iar fisurile dintre blocuri nu sunt întâmplătoare.
Ele reproduc, cu o acuratețe aproape chirurgicală, traseul străzilor vechiului oraș. Astăzi, vizitatorii pot păși prin aceste culoare de beton, urmând exact itinerariul pe care locuitorii îl foloseau zilnic înainte de 1968. Sub tălpi, nimic nu s-a mișcat de peste jumătate de secol.
Dărâmăturile clădirilor, dar și mobilierul, ustensilele și jucăriile au fost conservate sub placa de ciment, într-o capsulă a timpului care nu a fost niciodată deschisă. Liniștea de acolo este aproape totală, tulburată doar de vântul care alunecă peste suprafața albă.
Însă monumentul nu beneficiază de un consens unanim. Pentru mulți sicilieni, fie că au trăit cutremurul sau doar au moștenit amintirea lui, Cretto rămâne o prezență ambiguă.
Semnificația sa comemorativă este umbrită de lipsa unei contextualizări clare, iar locuitorii nu îl recunosc pe deplin ca pe un simbol al durerii lor. Rămâne, astfel, o operă uriașă, tăcută și rece, care ridică o întrebare incomodă: poate betonul să vindece ceea ce pământul a distrus?
