În mai 1972, într-o uzină de îmbogățire a uraniului din Pierrelatte, Franța, un tehnician efectua o verificare de rutină care avea să zdruncine din temelii certitudinile științifice ale epocii.
Analizând un minereu provenit din Gabon, ochii săi au detectat o anomalie infimă, aproape imperceptibilă la prima vedere.
Conținutul de uraniu 235, izotopul fisionabil esențial pentru combustibilul nuclear, era de 0,717%, în loc de procentul constant de 0,720% întâlnit peste tot în scoarța terestră și chiar și pe Lună. Această diferență de doar 0,003% părea insignifiantă, poate o simplă eroare de rotunjire.
Dar pentru fizicieni, un asemenea detaliu era un semnal de alarmă absolut, indicând fără echivoc dispariția unei cantități considerabile de uraniu fisionabil.
Ceea ce a urmat a fost o investigație demnă de un thriller industrial, o călătorie contracronometru pentru a descifra misterul acestei „dispariții”.
Prima reacție a autorităților a fost una de suspiciune: fusese o eroare de manipulare, o contaminare sau, mai grav, un furt de materiale strategice cu scopuri militare? Comisariatul pentru Energie Atomică (CEA) a urmărit firul până la sursa minereului: mina de la Oklo, în Gabon.
Acolo, analizele geologice au dezvăluit o realitate mult mai uimitoare. În anumite vene ale minei, concentrația de uraniu 235 scăzuse drastic, ajungând pe alocuri până la 0,44%. Explicația fizică, deși la acea vreme părea complet de neconceput, era una singură: acest uraniu fusese deja „ars”.
Cineva, sau ceva, consumase acest combustibil nuclear într-un trecut îndepărtat. Oamenii de știință au trebuit să accepte o concluzie ce depășea orice ficțiune: omenirea nu inventase energia atomică.
Cu aproximativ două miliarde de ani în urmă, o serie de reacții nucleare în lanț se declanșaseră spontan în subsolul gabonez. Natura însăși își construise propriul reactor.
Cum a fost posibil un fenomen atât de complex, care astăzi necesită ingineri de elită și tehnologii de vârf, să se producă la întâmplare? A fost nevoie de o aliniere perfectă a trei condiții geologice, o conjuncție aproape imposibil de reprodus natural în zilele noastre.
În primul rând, combustibilul. Acum două miliarde de ani, concentrația naturală de uraniu 235 era de aproximativ 3%, adică exact nivelul de îmbogățire utilizat în centralele noastre moderne cu apă sub presiune.
În prezent, descompunerea radioactivă a redus această rată la 0,7%, făcând orice reacție naturală imposibilă. În al doilea rând, concentrația.
Apariția primelor forme de viață fotosintetice a oxigenat atmosfera terestră, ceea ce a făcut uraniul solubil în apă și a permis transportul și concentrarea sa în straturile sedimentare de la Oklo. În al treilea rând, moderatorul.
Pentru ca o fisiune nucleară să se autosusțină, este necesar ca neutronii să fie încetiniți. Acest rol a fost jucat de apa subterană care se infiltra în fisurile rocii. Dar cel mai fascinant aspect al reactorului de la Oklo nu este că a pornit, ci că nu a explodat.
A funcționat stabil timp de sute de mii de ani, generând o putere medie de aproximativ 100 de kilowați. Natura pusese la punct un mecanism de reglare automată de o eleganță rară. Atunci când reacția se intensifica, roca se încălzea, iar apa care acționa ca moderator se evapora.
Fără apă care să încetinească neutronii, reacția nucleară se oprea brusc. Temperatura scădea apoi, apa lichidă reîncepea să se infiltreze în rocă, iar reacția se relua.
Acest ciclu de „respirație” atomică a permis reactorului să funcționeze intermitent, fără a ajunge vreodată la o topire necontrolată. Această descoperire transcende o simplă curiozitate geologică. Ea oferă o lecție inestimabilă privind gestionarea pe termen foarte lung a deșeurilor radioactive.
Reactorul de la Oklo a produs tone de xenon, plutoniu și alte produse de fisiune. Studiile arată că aceste elemente radioactive au rămas însă confinate în sit, prinse în structurile minerale înconjurătoare, migrând doar câțiva centimetri în două miliarde de ani.
Astfel, Pământul ne-a demonstrat că stocarea geologică sigură este nu doar posibilă, ci și realizabilă, cu condiția să înțelegem și să valorificăm barierele naturale pe care chiar el le-a edificat.
