Există o glumă recurentă printre biologi, care a ajuns să devină un „meme” viral pe internet: „La final, totul devine un crab”. Deși formularea stârnește zâmbete, ea descrie o realitate științifică uluitoare.
Pe parcursul ultimelor 100 de milioane de ani, evoluția a transformat cel puțin cinci grupuri distincte de crustacee, care inițial nu erau crabi, conferindu-le, în mod independent, aspectul exact al unui crab. Acest fenomen este atât de răspândit încât poartă chiar un nume oficial: carcinizarea.
Pentru a înțelege amploarea acestei „înșelăciuni” evolutive, este suficient să aruncăm o privire la un platou de fructe de mare. Crabul de nisip (Cancer pagurus) este considerat un crab „adevărat”, un brahiur.
În schimb, crabul-rege, crabul de cocos sau chiar crabul de porțelan nu sunt crabi în sens filogenetic. Ei aparțin grupului anomurilor, ale căror strămoși semănau mai degrabă cu homari sau creveți, având un corp alungit și o coadă lungă, musculoasă.
Cu toate acestea, de-a lungul mileniilor, presiunea selecției naturale i-a împins pe toți către aceeași metamorfoză radicală. Coada lor s-a atrofiat și s-a pliat sub torace, carapacea s-a lărgit și s-a aplatizat, iar antenele s-au redus.
Rezultatul vizual este identic, dar povestea genetică este una diferită. Este unul dintre cele mai spectaculoase exemple de evoluție convergentă, alături de dezvoltarea aripilor la păsări, lilieci și pterozauri.
Doar că, în acest caz, convergența nu servește la zbor, ci la transformarea într-un adevărat tanc pe picioare. De exemplu, crabii de porțelan, deși arată ca niște crabi, sunt mai înrudiți cu galateele și cu crabi pustnici. De ce se încăpățânează natura să reproducă acest plan corporal specific?
Răspunsul rezidă, fără îndoială, în eficiența mecanică și în șansele de supraviețuire. Corpul alungit al unui crevete sau al unui homar prezintă un defect major: coada, adică abdomenul.
Deși utilă pentru înotul prin propulsie, aceasta este cărnoasă, plină de proteine și constituie o țintă vulnerabilă pentru prădători. În plus, ea deplasează centrul de greutate spre spate, făcând mersul pe fundul marin stângaci. Forma de „crab” corectează toate aceste neajunsuri.
Prin plierea abdomenului sub corp, într-un proces numit cefalotoracizare, animalul își protejează organele vitale sub o carapace unică și rigidă. Centrul său de greutate este recentrat, permițându-i să se deplaseze lateral cu o agilitate și o viteză pe care homarul nu le va atinge niciodată.
Această formă plată și rotundă este o capodoperă a versatilității: permite animalului să se îngroape rapid în nisip, să se strecoare prin crăpăturile înguste ale stâncilor și să reziste curenților puternici ai mareelor fără a fi luat de valuri. O fatalitate evolutivă?
Un studiu realizat de cercetători de la Universitatea Harvard și publicat în jurnalul „Biological Journal of the Linnean Society” a analizat arborele genealogic al crustaceelor pentru a urmări aceste transformări.
Descoperirea lor a fost că „de-carcinizarea”, adică revenirea la o formă alungită după ce o specie a adoptat forma de crab, este extrem de rară.
Odată ce o linie evolutivă adoptă forma de crab, aproape niciodată nu mai revine la forma anterioară, o dovadă incontestabilă că acest design oferă un avantaj evolutiv decisiv. Această observație ridică întrebări fascinante despre determinismul biologic.
Evoluția nu este un proces pur aleatoriu care se îndreaptă în toate direcțiile; ea pare canalizată către anumiți „atractori”, adică soluții optime spre care viața tinde inevitabil.
Astfel, dacă viața complexă ar exista și pe alte planete oceanice, este probabil, din punct de vedere statistic, ca și acolo să fi „inventat” până la urmă crabul.
