O mandibulă izolată, scoasă la lumină în sudul Franței, a deschis o fereastră spre un prădător pe care nu-l știam.
O echipă de paleontologi descrie, pe baza acestui fragment, o nouă specie de hipercarnivor de mari dimensiuni, din familia amficionidelor — animalele cunoscute colocvial drept câini-urs.
Detaliile apar într-un studiu publicat în revista PeerJ. Un nou mare prădător, documentat în Franța, pe baza unei singure piese anatomice. Amficionidele au fost printre cei mai emblematici prădători ai faunelor europene dispărute.
Li se spune câini-urs pentru că înfățișarea lor combină trăsături care amintesc de ambele animale. Arhiva fosilă indică apariția lor în Eocen, acum aproximativ 36 de milioane de ani, și dispariția înainte de sfârșitul acestei epoci, în urmă cu circa 7,5 milioane de ani.
Grupul era surprinzător de variat: unii indivizi cântăreau în jur de nouă kilograme, alții depășeau trei sute. La fel de divers era și meniul lor. De la mesocarnivore — care combinau carnea cu alte surse de hrană — până la hipercarnivore specializate în vânătoare.
Noua specie este descrisă pornind de la o mandibulă inferioară fosilizată, găsită în comuna Sallespisse, în departamentul Pyrénées-Atlantiques. Piesa-cheie este a patra premolară inferioară, o măsea care, în paleontologie, cântărește mult în identificarea speciilor și genurilor.
Deși mărimea animalului se apropie de cea a unor amficionide europene din Miocen, precum Amphicyon sau Megamphicyon, forma dinților este unică în cadrul acestui grup.
Această particularitate, necunoscută până acum la amficionide, i-a convins pe cercetătorii conduși de paleontologul Bastien Mennecart, de la Muzeul de Istorie Naturală din Basel, că au în față un „animal nou” pentru știință. Specia a primit numele Tartarocyon cazanavei.
Estimările indică o masă corporală de aproximativ două sute de kilograme și o existență cuprinsă între 12,8 și 12 milioane de ani în urmă. O mandibulă fosilizată, dar suficientă pentru a contura silueta unui super-prădător al Miocenului european.
Importanța descoperirii devine și mai clară privită în contextul climatologic al vremii. Miocenul mijlociu (15,97–11,63 milioane de ani) a fost o perioadă de schimbări majore ale climei și de răspândire accelerată a faunei între Eurasia și Africa. În Langhian (aprox.
15,97–13,65 Ma) s-a produs așa-numitul optim climatic al Miocenului mijlociu, cu o creștere globală a temperaturilor de circa 5 °C. A urmat Serravallian (13,82–11,63 Ma), marcat de o răcire. Aceste viraje climatice au remodelat mediile și au provocat reînnoiri și schimburi faunistice ample.
Cu toate acestea, despre legăturile faunistice dintre nordul și sudul Pirineilor în Miocenul mijlociu știm încă puțin. Motivul principal: lipsa resturilor de vertebrate continentale.
Franța a fost inundată de mare în repetate rânduri în Miocenul inferior și mijlociu, iar ridicarea continuă a Pirineilor a funcționat ca o barieră naturală între Peninsula Iberică și restul Europei.
Ultima transgresiune marină din sud-vest s-a produs în Serravallian; marea a depus în regiunea Orthez, inclusiv la Sallespisse, o faună marină abundentă, conservată în nisipuri cu cochilii.
În schimb, fosilele de vertebrate terestre de pe marginea nordică a Pirineilor, vechi de 13–11 milioane de ani, sunt extrem de rare.
Tocmai de aceea, această mandibulă oferă cercetătorilor o șansă rară de a urmări evoluția câinilor-urs europeni în raport cu evenimentele de mediu ale epocii — unele dintre ele cu rezonanțe vizibile și astăzi.
