Coșul plin de ciuperci abia a fost așezat pe lada mașinii, iar mâna agentului se îndreaptă deja spre cântar.
Scena se petrece pe o parcare de pietriș, la marginea unei păduri de stat, unde un funcționar al Oficiului Național al Pădurilor varsă conținutul coșului într-o găleată gradată și notează o cifră într-un carnețel.
E un ritual care se repetă în fiecare weekend de toamnă, de la Sologne până la Vosges, iar pentru majoritatea culegătorilor pare un control arbitrar. Nu este. Panoul de la intrarea în pădure conține răspunsul pe care aproape nimeni nu-l citește.
Iar ceea ce ignoră cei mai mulți dintre cei care se apleacă după un cèpe este că, din punct de vedere legal, ciuperca nu este un dar al naturii. Codul civil a stabilit de mult: roadele solului aparțin proprietarului terenului. În pădurile de stat, proprietarul este statul.
Așa că ceea ce culegem în fiecare toamnă nu este o resursă liberă, ci un bun, la fel ca un buștean de stejar sau o castană căzută la pământ. Culesul se sprijină pe o simplă toleranță administrativă, nu pe un drept dobândit.
Codul forestier permite recoltarea fără autorizație atâta timp cât volumul nu depășește un prag stabilit local, cu excepția cazului în care există reglementări contrare.
Astfel, aceeași acțiune – adunarea unui coș de ciuperci – își schimbă natura juridică în funcție de greutatea pe care o indică cântarul.
Cinci litri aici, două kilograme acolo
Nu există o regulă națională unică. Fiecare pădure sau departament are propriul decret, iar panoul amplasat la intrare este cel care face legea.
În pădurile domaniale din Orne, Manche și Calvados, culegerea este permisă doar în cadrul familiei, cu maximum cinci litri pe persoană pe zi – aproximativ un coș – și este interzisă marțea și joia, prin decret prefectural.
În masivul Hautes-Vosges, un ordin prefectural din 20 iunie 2024 autorizează culegerea de afine, coacăze și ciuperci în limita a cinci litri pe persoană, pentru uz familial.
În Sarthe, ordonanța prefecturală din 28 august 1997 reglementează pădurile domaniale din Bercé, Perseigne, Sillé și Petite Charnie, unde limita este de cinci kilograme pe persoană pe zi sau zece kilograme pe grup familial.
În Jura, un decret a redus limita la două kilograme pe persoană pe zi, după ce culegerile comerciale masive au stârnit îngrijorarea aleșilor locali. La Fontainebleau, în Seine-et-Marne, se aplică cinci litri pe persoană pe zi, în lipsa unui decret mai strict.
Cinci litri aici, cinci kilograme acolo, două kilograme în altă parte. Singura constantă este obligația de a verifica la fața locului. Pentru că, odată depășit pragul de toleranță, sancțiunile escaladează rapid.
Sub zece litri, fără autorizație, recoltarea este o contravenție de clasa a IV-a, amendată cu până la 750 de euro, deși ordonanțele locale stabilesc adesea o sumă forfetară de 135 de euro. Peste zece litri, lucrurile se schimbă radical: nu mai e o contravenție, ci o infracțiune.
Calificarea este de sustragere de produse forestiere, asimilată furtului din Codul penal, cu o pedeapsă de până la trei ani de închisoare și o amendă de 45 000 de euro. Volumul nu este însă singurul factor care declanșează regimul penal.
Revânzarea, indiferent de cantitate, culegerea organizată în grup sau recoltarea de trufe care depășește cadrul familial duc imediat la această calificare gravă, oricât de puțin ai avea în portbagaj.
Și există și circumstanțe agravante: dacă furtul este comis în grup, cu violență sau cu distrugerea locului, amenda urcă la 75 000 de euro, iar pedeapsa la cinci ani de închisoare. Cazuri rare pentru un simplu culegător de duminică,
dar ele arată că legea penală nu face diferență între un trafic organizat și o familie care a înțeles greșit panoul.
Cine deține pădurea decide regulile
Confuzia apare adesea pentru că oamenii amestecă trei regimuri complet diferite. Pădurea domanială aparține statului și funcționează pe baza toleranței reglementate prin ordin.
Pădurea comunală urmează un regim similar, cel al regimului forestier, cu norme stabilite local de comună sau prefectură, care trebuie verificate de la caz la caz.
Pădurea privată, însă, se supune unei alte logici: proprietarul poate interzice orice culegere, chiar și fără panou, iar acordul prealabil este obligatoriu din punct de vedere juridic.
În practică, acordul e aproape imposibil de obținut, mai ales că pădurile private reprezintă aproximativ 75 % din suprafața forestieră națională, iar terenurile sunt extrem de fragmentate. Potecile și marginea drumurilor nu schimbă nimic.
Ele aparțin terenului pe care îl traversează, fie el de stat sau privat, și aceeași regulă se aplică și acolo. Există, totuși, acțiuni care rămân neproblematic.
Culegerea unei cantități modeste, respectând limita afișată, pentru consum strict familial, într-o pădure de stat sau într-un spațiu public echivalent, nu ridică nicio dificultate.
Să eviți zilele de interdicție, cum ar fi marțea și joia în anumite departamente din Normandia, să transporti recolta într-un recipient care permite sporilor să respire sau să te informezi la primărie cu privire la ordonanța în vigoare înainte de a pleca – toate aceste precauții sunt suficiente pentru a rămâne de partea bună a panoului.
Adevăratul pericol nu se ascunde în numărul de ciuperci din coș, ci în textul afișat la intrarea în pădure, pe care aproape nimeni nu-și face timp să-l citească înainte de a se adânci sub coronamentul copacilor.
