Un obuz de 84 de kilograme a străpuns cerul, iar lumea nu a mai văzut nimic asemănător de atunci. Era 18 noiembrie 1966, iar proiectilul tocmai urcase până la 180 de kilometri altitudine, o performanță care sfidează și astăzi orice încercare de reproducere.
Nu avea motor, nu transporta combustibil, iar singura sa sursă de energie fusese o forță brută, aplicată într-o fracțiune de secundă, la capătul unei țevi de oțel.
În spatele acestui record imposibil stătea un inginer canadian, Gerald Bull, un vizionar cu o idee pe cât de simplă, pe atât de controversată: de ce să arzi milioane de dolari pe rachete de unică folosință când poți folosi praf de pușcă pentru a arunca obiecte direct în atmosfera superioară?
În 1961, a primit undă verde pentru un proiect comun de 10 milioane de dolari, finanțat de departamentele de apărare ale Statelor Unite și Canadei. Era nașterea programului HARP, iar misiunea lui Bull părea desprinsă dintr-un roman științifico-fantastic.
Cum a fost construit tunul care a sfidat cerul
Provocarea imediată nu era însă matematica zborului, ci găsirea unui tub capabil să suporte presiuni colosale fără să cedeze. Soluția a venit din reciclarea ingenioasă a echipamentului militar existent: un tun naval american de 16 inchi, cu o greutate de 125 de tone, destinat inițial unui cuirasat.
Tubul său, lung de 20 de metri, a fost prelungit până la 36 de metri și transformat într-o țeavă netedă, pentru ca gazele de ardere să împingă proiectilul cât mai mult timp posibil. Primele încercări au fost modeste.
Pe 20 ianuarie 1963, pe o plajă din Barbados, un proiectil de 315 de kilograme a fost lansat și a atins doar 3.000 de metri în 58 de secunde. Un test care părea aproape banal, dar care a demonstrat că principiul funcționa.
De acolo, echipa lui Bull a început o escaladare rapidă, rafinând pulberea propulsantă și prelungind țeava pentru a câștiga tot mai multă viteză inițială. Recordul absolut avea să vină însă din deșertul Arizonei, nu din Caraibe.
La Yuma Proving Ground, un tun construit după același model a lansat proiectilul Martlet 2 cu o viteză de aproximativ 2.100 de metri pe secundă. Timp de aproape două minute, obuzul a zburat balistic, fără nicio sursă internă de propulsie, până când a depășit granița dintre atmosferă și spațiu.
Pentru a înțelege magnitudinea, 180 de kilometri este altitudinea la care au funcționat unele dintre primele capsule spațiale cu echipaj uman, doar că acele capsule aveau rachete sub ele. Aici, nu existau decât oțel și praf de pușcă.
Visul care a costat viața unui inginer
Paradoxul a venit imediat după succes. La doar câteva luni de la record, în 1967, programul a fost anulat. Nu din cauza unor eșecuri tehnice, ci din cauza bugetelor și a politicii.
Războiul din Vietnam consuma resurse uriașe, iar NASA prefera rachetele convenționale, văzând în tunul lui Bull o curiozitate fără aplicație militară directă.
Într-o eră în care fiecare dolar era justificat, un experiment științific fără scop imediat a devenit o țintă ușoară pentru tăieri de fonduri. Gerald Bull însă nu a abandonat niciodată visul.
Și-a continuat cercetările balistice timp de două decenii, până când know-how-ul său a atras atenția unor clienți mult mai periculoși. Așa a ajuns să proiecteze supertunul Babylon, un proiect destinat regimului lui Saddam Hussein din Irak.
Pe 22 martie 1990, în timp ce se întorcea acasă, la Bruxelles, inginerul a fost împușcat de mai multe ori în fața apartamentului său. O execuție care avea toate semnele unei operațiuni țintite, iar sponsorii ei nu au fost niciodată identificați oficial.
Astăzi, tubul ruginit din Barbados rămâne singurul martor tăcut al unei povești care a început cu un record științific și s-a încheiat în umbra serviciilor secrete. Un monument al ambiției umane, dar și al fragilității ei.
