În sudul Mexicului, o descoperire arheologică zguduie una dintre ideile noastre cele mai adânc înrădăcinate despre civilizațiile antice.
Aguada Fénix, considerată cel mai colosal edificiu construit vreodată de mayași, a prins contur între anii 1050 și 700 î.e.n. fără faraoni, fără împărați și, mai ales, fără sclavi.
O întrebare se impune: cum s-au organizat mii de oameni pentru a ridica o asemenea structură în absența unei ierarhii constrângătoare? Răspunsul schimbă perspectiva asupra puterii și cooperării umane. Dimensiunile amețesc.
Monumentul se întinde pe 9 kilometri pe 7,5, iar în inima lui se află o platformă centrală de 1.400 de metri lungime și 400 de metri lățime. Întregul spațiu este brăzdat de canale precise, late de 35 de metri și adânci de 5 metri, orientate atent după punctele cardinale.
Un baraj monumental alimenta complexul cu apă lacustră.
Takeshi Inomata, arheolog la Universitatea din Arizona și autorul principal al studiului publicat în Science Advances, își exprimă deschis uimirea: acest ansamblu rivalizează cu marile orașe mezoamericane care aveau să fie ridicate abia secole sau chiar milenii mai târziu.
Aici însă se află paradoxul care îi intrigă pe cercetători. La momentul apariției Aguada Fénix, societatea maya nu cunoștea nici regi, nici nobili, nici acea piramidă socială rigidă ce va caracteriza ulterior imperiul.
O ierarhie bine conturată nu va apărea decât în jurul anului 350 î.e.n., la cel puțin patru secole după finalizarea sitului. Niciun palat somptuos, nicio sculptură care să glorifice suverani divinizați, nicio mormântare regală.
Nimic din arsenalul puterii coercitive cu care asociem, în mod obișnuit, marile șantiere ale Antichității. La ce putea folosi, atunci, o infrastructură de o asemenea amploare, dacă nu era nici fortăreață, nici capitală administrativă?
Inomata este tranșant: Aguada Fénix nu avea utilitate practică dincolo de ritual. Întregul sit funcționa ca o cosmogramă, o reprezentare fizică a universului așa cum îl concepeau mayașii.
Dovada cea mai elocventă se află într-o groapă rituală descoperită în centrul complexului, sculptată în formă de cruce. Înăuntru, pigmenți așezați cu grijă: albastru la nord, verde la est, galben la sud.
Fiecare direcție cardinală corespundea unei culori sacre, un cod simbolic pe care îl vom regăsi în întreaga istorie ulterioară a culturii maya. Este cea mai veche utilizare cunoscută a acestor coduri cromatice în Mesoamerica. Sculpturile exhumate întăresc această interpretare cosmologică.
Un crocodil. O pasăre. O femeie în travaliu. Nu apar eroi războinici și nici divinități amenințătoare, ci semne care trimit la ciclurile naturii și la viața de zi cu zi.
Un univers ordonat, înscris în pământ, în care orientarea după punctele cardinale, ritmurile cerului și simbolurile pământului alcătuiesc o hartă a sensului. Rămâne, totuși, problema organizării.
Dacă nimeni nu impunea cu forța mobilizarea, cine a convins mulțimile să mute, vreme de decenii, mii de tone de pământ și piatră? Cercetătorii propun o ipoteză elegantă: proiectul ar fi fost condus de indivizi cu cunoștințe astronomice și calendare excepționale.
Savanți respectați, capabili să urmărească mișcările corpurilor celeste și să anticipeze fenomene naturale, oameni a căror autoritate nu izvora din constrângere, ci din prestigiu intelectual.
În această cheie, Aguada Fénix marchează un moment rar în istoria umană: o viziune comună a cosmosului suficient de puternică pentru a coagula o forță de muncă uriașă. Participanții ar fi venit de bunăvoie, atrași de ideea de a contribui la ridicarea unei imagini monumentale a lumii lor.
O lucrare colectivă motivată de sens, nu de teamă. Iar acest fapt obligă la o reexaminare a modelelor privind apariția societăților complexe. Poate că marile realizări nu presupun întotdeauna structuri autoritare.
Poate că un proiect care atinge în profunzime o comunitate poate deveni el singur cimentul unei cooperări masive. O lecție de istorie care rezonează, într-un mod discret, cu întrebările noastre contemporane despre formele de organizare socială. Detaliile studiului sunt publicate în Science Advances.
