Orașele în care trăim s-ar putea să nu mai fie viabile. Un geograf francez propune o soluție radicală: să le golim. Guillaume Faburel nu vorbește despre renovarea clădirilor sau despre mai multe parcuri.
Profesor de studii urbane și geografie la Universitatea Lumière Lyon 2, el merge mult mai departe și susține că marile metropole sunt, de fapt, o fundătură.
Iar cartea sa, apărută pe 10 septembrie 2026 la editura Tana Éditions sub titlul „Unde să locuim?”, nu se mulțumește să critice situația actuală. Ea schițează o ieșire. Ideea centrală poartă un nume pe care autorul însuși l-a forjat: demetropolizarea. Ce înseamnă, mai exact?
O inversare a unui proces care pare de neoprit de decenii întregi – concentrarea populației, a bogăției și a funcțiilor de conducere politică, economică și culturală în câteva orașe uriașe. Metropolizarea, așa cum o numește geograful, a fost prezentată mereu ca un semn al progresului.
Faburel o vede altfel. Pentru el, marile orașe sunt simultan o fundătură ecologică și un loc al excluziunii sociale. Consumul lor de energie și de materii prime este gigantic, iar dependența de resursele produse în alte părți este totală.
În același timp, locuitorii lor se confruntă din ce în ce mai des cu insulele de căldură urbane, un efect direct al crizei climatice. Iar autonomia politică se pierde pe măsură ce deciziile se mută tot mai departe de cetățeni.
Cum arată exodul urban și bioregiunile
Soluția propusă de cercetător nu seamănă deloc cu politicile clasice de amenajare a teritoriului. Dimpotrivă, le contrazice frontal.
Faburel vorbește despre „mutarea teritoriului” – un termen care există încă din anii 1970, dar pe care el îl reactualizează pentru a descrie organizarea unui exod urban. Scopul: o distribuire mai echilibrată a populației umane în contextul urgenței climatice.
Al doilea pilon al viziunii sale sunt „bioregiunile”, sau țările geografice. Nu este vorba despre comunități complet izolate, ci despre bazine de viață la scară umană, capabile să se auto-organizeze fără a ajunge la autarhie.
Apropierea locurilor de viață de cele de producție devine esențială, la fel ca punerea în aplicare a unei economii de subzistență și de îngrijire. Un detaliu concret face teoria și mai provocatoare.
Modelul actual de aprovizionare, în special în ceea ce privește alimentele, nu poate rezista pe termen lung, avertizează geograful. Demetropolizarea impune, prin urmare, o relocalizare strictă a activităților din sectorul agroalimentar.
Iar asta înseamnă că aproximativ zece milioane de cetățeni ar trebui să se reorienteze către meserii legate de agricultură, artizanat, educație și îngrijire. Sloganul care rezumă întreaga sa gândire sună simplu, dar schimbă totul: „a învăța să trăim mai bine cu mai puțin”.
Unde anume ar putea merge oamenii
Unde ar putea merge toți acești oameni? Faburel susține că a identificat șapte mari zone geografice franceze – le numește teritorii-refugiu – capabile să absoarbă o parte din populația urbană. Fără să-și perturbe echilibrul ecologic, acestea ar putea să-și dubleze populația actuală până în 2050.
Lista include Pirineii, Masivul Central, Alpii și Prealpi, Poitou, Normandia, Morvan și anumite dealuri din centrul Bretaniei. Selecția nu a fost făcută la întâmplare. Ea se bazează pe aproximativ treizeci de criterii climatice și de autonomie potențială.
Printre acestea se numără rezistența la temperaturi extreme, favorizată de altitudine, absența riscurilor majore imediate precum secetele severe și incendiile forestiere de proporții, dar și capacitatea zonei de a-și produce propriile resurse și energie din materii prime locale.
Cu alte cuvinte, geograful nu propune o utopie abstractă. El susține că a găsit deja locurile concrete în care o altă viață ar fi posibilă. Rămâne întrebarea care frământă probabil fiecare cititor: cine ar fi dispus să facă primul pas?
